Pippo Delbono, anticanonicul

● Orhidee. Concept, regie: Pippo Delbono. Cu: Dolly Albertin, Gianluca Ballarè, Bobò, Margherita Clemente, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinella. Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu.  

Prima dată se aude vocea – caldă, vibrantă, pasională. E ceva din Marcello Mastroianni şi din Pasolini în vocea asta, care răsună din afara scenei (voice off live), dintr-un bărbat înalt, masiv, ciufulit, aşezat pe treptele interioare ale sălii din Casa de Cultură – Sibiu. Cînd se ridică şi urcă pe scenă, acel conţinut potenţial subversiv explodează, nu emfatic, ci eminamente anarhist, visceral, cu o sinceritate intimidantă şi cuceritoare, în acelaşi timp. Pippo Delbono este un vulcan în care tandreţea, asumat melodramatică, este expresia libertăţii. Libertatea în teatru, ca şi în afara lui, vine nu numai printr-o comunicare frustă, directă, fără ipocrizie şi fără menajamente, ci şi prin asumarea unor ipostaze aparent defavorabile. Înduioşat de frumuseţe în forma ei fragilă şi „banală“, oarecum bufon (cel care spune adevărul fără teamă de consecinţe), atras de dragoste, a cărei absenţă îl predispune la tristeţe, o stare verbalizată în poeme şi imagini, Pippo Delbono combină această vulnerabilitate a sentimentelor, a psihicului şi a gusturilor cu febrilitatea revoltei, incendiară, disperată. Un urlet interior care irumpe nestăvilit. Durere şi dragoste. Nimic nou, nimic mai actual.

Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu l-a invitat din nou pe Pippo Delbono (în urmă cu cîţiva ani a mai prezentat aici Urlet şi Poveşti de iunie, iar la Bucureşti – Minciuna), un creator de teatru cu un discurs riscant, din cauză că refuză convenţia şi se refuză înghesuirii în tipare şi, prin asta, bulversează percepţia spectatorului. Orhidee este un spectacol creat pentru a-şi exorciza durerea după pierderea mamei, fără să fie un parastas teatralizat, ci o cartografiere personală şi bulversantă a lumii contemporane, în care se demască ipocrizia politicii, a religiei şi a societăţii. Madone eviscerate, figura imensă şi dispreţuitoare a lui Berlusconi, imagini ale consumului abuziv şi vişini în floare servesc ca fundal pentru rechizitorii incendiare la adresa omenirii care sucombă înecată în propria obscuritate. Atitudini homofobe la nivelul mentalului colectiv, violenţă, suferinţă, o lume în durere, damnată, „care nu ne place, dar nu avem unde să ne ducem“ (Kerouac). Pippo Delbono mixează fragmente din propriile filme cu scene picturale ale actorilor săi speciali (Bobò – un paraplegic care a trăit peste 40 de ani într-un azil psihiatric, Gianluca cel cu sindrom Down, Nelson – un fost vagabond care îşi expune silueta scheletică), pe care le dinamizează cu monoloagele sale electrizante, urlate visceral, şi cu dansul său copilăresc, asumat caraghios (aluzie la Dante – „trei lucruri ne-au rămas din paradis: stelele, florile şi copiii“). Este o compoziţie spectaculară, grea, care derivă din titlu. „Orhideea este cea mai frumoasă floare, dar şi cea mai primejdioasă, mi-a spus odată un prieten, pentru că nu poţi să faci diferenţa dintre cea adevărată şi cea falsă. Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi pentru timpurile în care trăim“, zice Pippo Delbono şi asta face în spectacol, opune libertatea convenţiei, falsităţii, rigorilor ipocrite. Viaţă vs plastic. Tandreţe vs teroare. Frumuseţe canonică vs imperfecţiune. Este o permanentă raportare la arta convenţională, reinterpretată liber, polemic, şi care este declarată din prima scenă, cînd anunţul clasic prin care se cere închiderea telefoanelor este transformat într-un rechizitoriu ironic la adresa teatrului burghez. Livada de vişini, Macbeth, Romeo şi Julieta, Olympia lui Manet, opera lui Pietro Mascani, Nerone, dar şi Deep Purple cu „Sweet Child In Time“, Nino Rota, Philip Glass – toate îi servesc lui Pippo Delbono pentru demonstrarea vizuală a propriilor versiuni asupra artei şi societăţii, pe care le orchestrează din public, veghind într-un colţ, pentru a interveni cîteodată în această expoziţie animată cu interludii incendiare. O paradă grotescă şi fascinantă, cu tuşe la Fellini şi Pina Bausch, reenactment cu nuduri după picturi celebre sau Gianluca purtînd un guler uriaş cu resturi ale un festin roman – este aici o formulă brutală de teatru care expune personajele, nu le manipulează în interiorul unei convenţii. Poate părea superficial, dar este opusul artificialităţii, o impertinenţă estetică care destructurează spectacolul şi îl eliberează pe artist de reguli şi tipare.

Imaginea mamei pe patul de moarte, filmată cu telefonul mobil, cu mîinile scheletice şi degetele învineţite pe care fiul încearcă, blînd, să le încălzească (demers presupus manipulator emoţional) este încorporată într-o suită de scene aspre (video şi live), potenţată de izbucnirile lui Pippo Delbono, mai ales cele două monoloage din Hamlet, cel al reginei Gertrude, care anunţă moartea Ofeliei, şi cel al lui Hamlet – „a fi sau nu fi“. Ultimul reprezintă una dintre cele mai bune versiuni de interpretare ale celebrului monolog, împotriva obişnuinţei care face, de regulă, în această scenă, un filozof anemic din prinţul Danemarcei. Dacă l-ar fi jucat pe Hamlet, Pippo Delbono ar fi dărîmat Elsinore-ul precum Iisus templul, nu prin forţă fizică şi patetism, ci prin febrilitate şi descătuşare. El devoră existenţa cu toată consistenţa ei, sublim, mizerie, intoleranţă, violenţă, dragoste, pierdere, exacerbînd tristeţea ca singura modalitate de a găsi bucuria.

Această fervoare în a trăi, în a simţi şi a exprima cu forţă se regăseşte în recitalul Amore e carne, în care Pippo Delbono apare alături de muzicianul Alexander Bălănescu. Sunetele ascuţite, uşor demente ale viorii lui Bălănescu susţin vocea caldă a lui Pippo citind poeme torturante – Rimbaud, Pasolini, Eliot – despre dragoste şi lipsa ei, despre durerea de după pierdere, poezii pe care le abandonează apoi, pentru a urla, a urla, a urla. Este superlativul singurătăţii umane, al disperării de a te simţi secătuit, singur, iremediabil singur, expresia golului rămas în urma dispariţiei unui om sau a unui sentiment. Urletul ăsta s-a resimţit la Sibiu în întreg spectacolul Orhidee, căci în dimineaţa reprezentaţiei, Lucia Della Ferrera, actriţă care a lucrat mulţi ani cu Pippo Delbono, s-a sinucis. Atîta moarte în jurul lui Pippo, dar şi atîta tandreţe!

„Singurii care mă interesează sînt nebunii, cei furioşi pe viaţă, pe cuvinte, pe salvare, cei care vor tot odată.“ Orhidee este un graffiti performativ al unui proscris care refuză ispăşirea canonică.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Marin