Micul Prinţ

● O poveste ciudată cu un cîine la miezul nopţii, de Simon Stephens, adaptare după romanul lui Mark Haddon, regia: Vlad Massaci, scenografia: Irina Chirilă, coregrafia: Cătălina Gubandru, video: Andu Dumitrescu. Cu: Vlad Bîrzanu, Mădălina Ciotea, Amalia Huţan, Florin Călbăjos, Ioana Predescu, Réka Szász, Emilian Martea, Andrei Brădean, Ana Şuşca. Teatrul „Anton Pann“ Rîmnicu Vîlcea. 

Dacă stai în Statele Unite, fără acte, cel puţin zece ani, nu ai cazier, dar ai un copil autist, poţi primi drept de şedere. Cerinţele trebuie îndeplinite simultan, iar condiţia medicală a copilului trebuie să fie „extreme and unsual“, calificative aplicabile autismului pînă de curînd, cînd reprezentantul avocatul guvernului s-a opus, motivînd că executivul şi-a schimbat poziţia de cînd noile statistici arată că 3 din 5 copii americani sînt diagnosticaţi cu tulburări de dezvoltare. Acest precedent va crea regula de acum încolo, mai ales că avocatul guvernului american s-a exprimat clar: autismul nu mai e „unusual and extreme hardship“. Dincolo de efectele negative asupra doritorilor de Green Card, decizia traduce juridic o realitate socială.

Autismul se caracterizează prin tulburări grave de comunicare şi probleme de concentrare. Sindromul Asperger este o formă mai uşoară de autism, cu deficienţe de comunicare şi socializare, tendinţă spre rutină şi inteligenţă peste normal. Partea bună a lucrurilor este că s-au făcut progrese în terapie, bazate pe înţelegerea modului în care gîndesc copiii cu autism şi sindrom Asperger. Partea proastă este că în străinătate (la noi sînt probleme cu diagnosticarea corectă, de multe ori se face tîrziu, iar terapiile sînt discutabile, uneori inaccesibile financiar părinţilor, care ajung să se ocupe singuri de copii, cum este cazul Anei Dragu, mamă a unui băieţel autist, care a înfiinţat, la Bistriţa, Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ“ – titlul face aluzie la personajul lui Saint-Exupéry, posesor al unei „planete“ personale) se înregistrează tendinţa de a diagnostica cu prea mare uşurinţă tulburările comportamentale drept probleme medicale, de a le transforma într-o „etichetă“, ceea ce spune mai multe despre incapacitatea adulţilor de a-i înţelege pe copii, decît despre problemele reale ale micuţilor în cauză.

Ceea ce realiza neurologul Oliver Sacks în cartea Văzînd glasuri, şi anume că limbajul semnelor, folosit de surdomuţi, nu este inferior vorbirii, ci structurează diferit universul, ca o limbă străină, cu gramatică proprie, este valabil şi în acest caz. Lumea unui copil cu autism are alte legi decît cele cunoscute, dar asta nu o face mai prejos decît cea majoritară (mă feresc să spun „normală“ pentru că este vorba despre două moduri diferite de a percepe universul, nu despre „normalitate“ şi „anormalitate“). Mai mult, aceşti copii nu consideră că realitatea lor e distorsionată pentru că e singura pe care o cunosc. Problema lor constă în incapacitatea de a iniţia comunicarea, prin urmare, rămîne în sarcina majorităţii să facă primul pas.

Personajul din romanul lui Mark Haddon (recompensat cu 17 premii literare, apărut şi la noi) are 15 ani şi suferă de sindromul Asperger. Romanul (dramatizat de Simon Stephens, cu spectacol la Teatrul Naţional din Londra, preluat de Apollo Theatre şi cîştigător a şapte premii Olivier) este scris din perspectiva copilului şi clarifică modul în care acesta înţelege lumea şi în care lumea îl înţelege pe el. Christopher e un geniu în matematică, dar nu pricepe metaforele şi glumele, percepe doar sensul propriu al cuvintelor, nu minte, nu-şi calcă promisiunile sau regulile, nu suportă să fie atins şi nu poate descifra emoţiile altora. Nu înţelege de ce un cîine valorează mai puţin decît un om, dacă amîndoi sînt fiinţe vii. Lumea lui e exactă şi asta îi oferă siguranţă, spre deosebire de lumea celorlalţi, care nu spun mereu ceea ce gîndesc şi ascund adevărul. Un astfel de copil virusează viaţa adulţilor (de multe ori, unul dintre părinţi îl abandonează din cauză că nu îl înţelege şi că îngrijirea lui îi videază ego-ul). O poveste ciudată cu un cîine la miezul nopţii deschide o uşă către mentalul unui adolescent care interpretează literal lumea şi arată, cu umor duios şi o anume poetică matematică, procesul de maturizare care se petrece, aşa cum e firesc, printr-o aventură. De la misterul asasinării cîinelui Wellington, pe care se încăpăţînează să îl elucideze (orice treabă începută trebuie terminată – altă regulă a universului Asperger) la pierderea şi regăsirea mamei, Christopher este forţat să descopere lumea adulţilor şi, mai mult decît atît, să o „repare“, iar el va face asta, urmîndu-şi propriile reguli.

Spectacolul lui Vlad Massaci se axează pe două direcţii: relaţiile lui Christopher cu ceilalţi şi „cartea“ pe care o scrie; de fapt, un jurnal transformat în piesă de teatru, care produce o deconstrucţie a convenţiei, cu băieţelul devenit regizor şi actor în propriul spectacol, capabil să se obiectiveze ca parte a procesului de maturizare. Viziunea este susţinută de scenografia Irinei Chirilă: un triunghi cu pătrăţele negre, dintr-un material fluid, a cărui instabilitate hipnotizează. Este interiorul minţii lui Christopher, precis delimitat, dar vulnerabil la lumea exterioară, incapabil să proceseze senzaţii şi informaţii neconforme cu logica proprie. Personajele sînt folosite de copil ca nişte pioni pe o tablă de şah tridimensională, scenele sînt scurte, matematic gîndite, teatralizate convenţional (un puzzle cu chipul mamei recompus, ca amintirile, din piese disparate, un cîine de pluş, mînuit de o actriţă ca să ilustreze separarea pe care o face Christopher între corp şi afect etc.)

Reuşita majoră îi aparţine lui Vlad Bîrzanu, cu figura sa copilăroasă, care face un personaj înduioşător cu rigoarea lui, vulnerabil pînă la prăbuşire cînd lumea îi este scurtcircuitată şi care foloseşte vorbirea ardelenească drept limba „oficială“ a universului special al lui Christopher. Mădălina Ciotea în rolul mamei care îşi abandonează copilul din cauză că, în ciuda eforturilor, nu reuşeşte să comunice cu el, construieşte un personaj pe muchie pe cuţit, care „se joacă“ un pic cu empatia spectatorilor, susceptibil să fie detestat, dar admirabil prin recuperare. În rolul tatălui, Florin Călbăjos conturează portretul unui om bun, capabil de sacrificiu pînă cînd comite şi el erori. Una dintre lecţiile pe care le învaţă Christopher este că adulţii greşesc şi trebuie iertaţi.

Un cîine real, doi de pluş şi un hamster viu, toţi – alter ego ai lui Christopher – dau căldură unui univers în care sentimentele se traduc în formule matematice.

Jucat cu entuziasm şi pasiune de o trupă tînără, O poveste ciudată... spune ceva despre cît de puţin ne ascultăm copiii şi cît de greu este să-i înţelegem. La final mi s-a părut că îl aud pe Micul Prinţ rîzînd.

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: A. Roman