Dans. Identitate. Concept

● Romanian Dance Showcase (28 aprilie – 4 mai), Centrul Naţional al Dansului Bucureşti 

După ce a scăpat – a cîta oară? – de pericolul dispariţiei (prin comasarea cu instituţii de spectacole copleşitoare ca anvergură, formulă instituţională în care era previzibil că-şi va pierde identitatea, prin urmare şi capacitatea de reprezentre a dansului contemporan), Centrul Naţional al Dansului Bucureşti are o activitate de-a dreptul frenetică. Nevoia de a demonstra, sieşi, comunităţii dansului, autorităţilor finanţatoare (care încă nu au rezolvat situaţia sediului, CNDB activînd într-un spaţiu închiriat, frumos, dar mic), că e viu şi mişcă, a produs, de la începutul acestui an, trei evenimente de anvergură: prima ediţie a Festivalului „Like CNDB“, Zilele Dansului Polonez (ca partener al Institutului Polonez) şi Romanian Dance Showcase. Despre cel din urmă, curatorul său, Iulia Popovici, afirmă că este o celebrare a solidarităţii (comunităţii dansului), care a dus, anul trecut, la salvarea CNDB din comasarea cu Opera Naţională şi Opereta.

Cu şapte zile pline de spectacole, Showcase-ul a oferit invitaţilor străini (critici şi curatori ai unor festivaluri din centrul şi estul european) imaginea eclectismului din performance-ul şi dansul contemporan românesc, fără intenţia unui best of. S-au adunat hituri mai vechi (Realia (Bucureşti – Beirut), Cvartet pentru lavalieră, After All, Pretend We Make You Happy, Dance a Playful Body sau O istorie fizică – spectacolul rezidenţilor de la Căminul „Moses Rosen“), mai noi (revelaţia absolută a anului trecut – Parallel, care a obţinut un premiu UNITER pentru debut, ex aequo Lucia Mărneanu şi Leta Popescu, şi care, datorită afluenţei de public, a oferit o a doua reprezentaţie în Showcase sau Lay(ers) al Cristinei Lilienfeld) şi premiere. Imaginea desprinsă este eterogenă, cu formule performative şi limbaje coregrafice diverse şi cu o preocupare declarată pentru identitate (artistică, sexuală, socială, revelată şi recuperată prin memorie). Se observă, de asemenea, dominarea temei asupra dramaturgiei (tema refuză de multe ori dramaturgia, se afirmă exploziv). Performance-ul, ca estetică, a fost introdus în Showcase nu numai datorită afinităţilor de limbaj şi a coabitării simbiotice cu dansul contemporan (situaţie valabilă şi pe plan internaţional), dar şi a imposibilităţii de a discerne între ele pe scena românească. Privaţi mulţi ani de informaţii despre noile estetici şi de posibilitatea de a le exersa, artiştii români au asimilat, după 1989, cu aviditate, noile limbaje coregrafice şi performative, pe care le-au dezvoltat împreună, chiar abstractizat şi hiperconceptualizat (nondans, postdans).

Cum despre parte importantă din spectacolele prezentate am scris deja la vremea lor (spectacolul biografiei performative a lui Fairid Fairuz, Realia (Bucureşti – Beirut), Cvartet pentru lavalieră – o instalaţie a sufocării individualităţii sub presiunea globalului, After All, Pretend We Make You Happy – o analiză a modalităţilor de expresie performativă, Dance a Playful Body – o serie de stări ale corpului pur, dansul ca reactivare a memoriei în O istorie fizică şi Parallel – noul psalm al fiicelor dezmoştenite pentru părinţii fără de corp), mă voi referi strict asupra noilor producţii, unele în premieră.

Lay(ers) este o dezidentificare. Cristina Lilienfeld se dezbracă de straturi succesive de piele, în căutarea eului genuin. Corpul gol al dansatoarei suferă un proces de purificare abrazivă, pielea este spălată, frecată, răzuită cu nisip, pînă la sîngerarea ego-ului. În singurătatea lui, corpul se autoanalizează, simţurile se ascut şi înregistrează, ca un seismograf, fiecare pulsaţie. Lay(ers) este un spectacol despre căutarea de sine, convulsivă, torturantă, care lasă în urmă răni şi gînduri noi, despre pielea care filtrează emoţiile, le catalizează, despre limitele fiinţei, care coincid cu cele ale senzitivităţii.

Tot în zona identităţii, Piesa cu responsabilitate limitată se constituie într-o explorare reciprocă a universurilor creative ale celor doi performeri (Cosmin Manolescu şi Mihaela Dancs,) într-o cheie ludică, ironică şi autoironică, sub pretextul unei audiţii pentru un coregraf imaginar (tot despre explorarea biografiei performative a altuia este vorba şi în mai vechiul After All, în care Carmen Coţofană anlizează universul coregrafic al Vavei Ştefănescu). Elemente de biografie profesională se transferă de la unul la altul, oferind teren pentru reinterpretări şi avînd ca rezultat evoluţia personală într-un context performativ nou. Costume şi recuzită folosite de Cosmin Manolescu în spectacolele sale sînt reutilizate de Mihaela Dancs cu instrumentarul performativ propriu. Utilizarea biografiei celuilalt în estetica personală se dezvoltă în rama aşa-numitei „metode Fieroiu“ (formulă de construcţie coregrafică a coregrafului Florin Fieroiu), ceea ce permite o permanentă distanţare ironică faţă de propria biografie, dar şi faţă de demersul coregrafic în sine, şi asta oferă spectacolului dezinvoltura lipsei unei mize „înalte“. A te juca cu tine şi cu altul fără să ţinteşti un mesaj puternic pare un lux în performance-ul contemporan pe care Manolescu şi Dancs şi-l permit.

Mult mai implicată social este premiera Institute of Change/carte blanche, care pune problema relevanţei identităţii de gen în societatea contemporană (tematică similară cu cea din Parallel). Performance-ul dinamitează concepţiile rigide, promovează eliberarea eului de rigorile convenţiilor sociale şi de prejudecăţi. Ce identifică femeile, ce defineşte bărbaţii? În ce mod schimbarea identităţii sexuale produce o mutaţie esenţială în personalitate? Imaginînd un laborator în care sexul se schimbă la fel de simplu ca frizura, Paul Dunca şi colegii săi (figuri şi corpuri uluitoare – Carmen Coţofană, Maria Mora, Ada Muşat, Cristian Neagoe, Dionisie Lupu) aruncă o provocare: cîţi dintre noi am fi tentaţi să ne reinventăm, dacă schimbarea de sex ar fi facilă? Explorarea celuilalt sex şi a altor tipuri de sexualitate flexibilizează graniţa între feminin şi masculin, dar şi între reticenţă şi aventură, între prejudecată şi eliberare, între ego şi convenţie socială. Publicul este luat ostatic pentru a fi eliberat de limitele autoimpuse. Răpitorii eliberatori sînt corpuri androginizate şi chipuri depersonalizate, pigmentate cu mustaţa protestară care a cuprins lumea în urmă cu cîteva luni. Încă work in progress, Institute of Change/carte blanche se încheie, deocamdată, cu altă distracţie mondială – quiz-ul, unul real, care provoacă, cel puţin la nivel de intenţie, un schimb de energie sexuală.

Ce se vede clar pe scena românească de dans şi performance este o acută nevoie de identificare (valabilă şi pentru CNDB), de poziţionare personală în raport cu o masă supusă convenţiei, amorfă şi apatică, închisă în propriile prejudecăţi, mai mult din comoditate decît din convingere. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Institute of change, A. Uşurelu