ARTE PERFORMATIVE

Foamea noastră cea de toate zilele este un show-cină în care 40 de spectatori participă la un traseu performativ presărat cu jocuri de societate prin care pot decide asupra modului în care continuă spectacolul.

Tihna. „Unii au zis că i-a dat gata spectacolul. Am vorbit cu o fată care a văzut de două ori spectacolul. E OK, a zis prima dată. După o jumătate de an a venit iar şi era terminată, a plîns. În lunile alea în care nu jucasem, cu ea se întîmplaseră multe lucruri şi spectacolul a atins-o altfel.“

Îl cunosc doar de cinci ani, dar, în mintea mea, Bányai Kelemen Barna este lipit bine de teatrul mureşean. „Da, sînt din Tîrgu Mureş, născut acolo, crescut acolo, facultate tot acolo şi din 2006, după ce am terminat facultatea, direct la teatru, tot în Mureş“, unde „repertoriul e vast, şi operete, şi comedii.“

Reprezentaţia de la Bucureşti More than naked a reliefat modul în care se raportează spectatorul la nuditate, cît de agresiv sau de comic o resimte, care sînt limitele de toleranţă şi de înţelegere. Zburătăcind multe minţi opace, More than naked a ridicat în picioare un public care a trecut peste propriile reţineri.

Pornind de la cartea îini cuminţi. Copilul meu autist – care fic­ţio­nalizează experienţa ca părinte al unui copil autist  –, Refracţie documentează şi alte cazuri, precum adolescentul Cezar, pasionat de benzile desenate pe care le creează cu frenezie şi le transformă dintr-o formă de artă într-o formă de comunicare.

Romo sapiens este un spectacol care generează sau ar trebui să genereze dezbateri. Între populaţia romă şi restul etniilor din România există o fractură culturală.

În ultimii doi ani, criticul de teatru Cristina Modreanu a gîndit şi a implementat un proiect de repoziţionare a femeii-artist în spaţiul teatral românesc. Pornind de la predominanţa covîrşitoare a bărbaţilor în regia de teatru şi a rolurilor principale majoritar masculine în spectacole şi filme, ea a creat un program exclusiv feminin.

Aflată la a doua ediţie, Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti (12-15 noiembrie), concepută şi curatoriată de criticul Cristina Modreanu, se focusează pe tema familiei, pe tiparele ei actuale şi pe redefinerea lor în contextul contemporan.

Cunoscut pentru Parallel, un performance-hit care a făcut vîlvă din 2013 încoace, pe care l-a gîndit şi regizat împreună cu Leta Popescu, actorul Ferenc Sinkó continuă cu regia şi cu performance-ul şi creează la Teatrul Maghiar din Cluj o variantă de Cîntec de lebădă, mult după Cehov şi mult în afara tiparelor.

Omul într-unul din momentele sale vulnerabile, cînd se pierde pe sine, pare a fi o temă care interesează în ultima vreme mai mulţi creatori de teatru. Festivalul Naţional de Teatru a avut în selecţie cel puţin trei astfel de spectacole, cu formule diferite de investigare a fragilităţii părinţilor.

Al doilea an din al doilea mandat de selecţioner al FNT pentru criticul Marina Constantinescu a adus o configuraţie a evenimentului care se apropie de ideea generală de „naţional“. Mă refer atît la selecţia spectacolelor, cît şi la evenimentele adiacente ce vizează teoria, analiza şi memoria teatrului.

Spectacolele de teatru politic, puţine în peisajul teatral din România, atrag atenţia printr-un demers constant al unor grupuri de artişti de a investiga sistemele politice şi implicaţiile lor directe asupra oamenilor. Ce-am fi dac-am şti este un spectacol care, intenţionat sau nu, înregistrează falimentul utopiei.

Nu zîmbeşte. Are o figură tăiată în stîncă, aspră, colţuroasă, cu o privire limpede şi albastră, care scrutează în ceilalţi. Mare parte din timpul lui este tăcere, una cumva apăsătoare dacă îi stai alături („stau aşa, cu gîndurile mele“). La ce se gîndeşte omul ăsta, cu chipul lui tăios şi neclintit ca Sfinxul?

„Corpul e singurul meu animal de companie. Îl îngrijesc, îl hrănesc, dar încă n-am ajuns să-i vorbesc. O prietenă din Canada mi-a zis de curînd că ea poate. Am invidiat-o sincer, mai ales atunci cînd m-am hotărît să las dracului toate scuzele din lume şi să încep să alerg.“

Unul dintre lucrurile care îl definesc pe Radu Afrim este legat de modul în care foloseşte componenta socială în spectacolele sale. Afrim refuză militantismul, agresivitatea opiniilor direct exprimate, nu pentru că ar prefera edulcorarea lor, ci pentru că viziunea sa asupra subiectului conţine o perspectivă vastă asupra umanului.

Artist de forţă, incomod, extremist în concepte şi cu un mod de lucru dur, ucraineanul Andriy Zholdak, adoptat o perioadă de Teatrul Naţional „Radu Stanca“ şi de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, a dispărut un timp din atenţia publică autohtonă.

A treia ediţie a Galei HOP gîndită de Radu Afrim a continuat direcţiile deschise de regizor la începutul directoratului său. Tema pentru proba la alegere, provocatoare la fiecare ediţie, a explodat anul acesta: Dada („Ce-i cu dadaismele astea?“), dublată de una mai accesibilă, „Vacanţă la mare“.

NETA (New European Theatre Action) este o reţea cu 67 de membri (teatre naţionale, companii, festivaluri) din 19 ţări europene, în special balcanice. Festivalul a adus spectacole focusate pe o temă, „Teatrul – erou al timpului prezent“.

În 2012, apare o propunere legislativă privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină. Actul normativ prevedea informarea femeilor în legătură cu riscurile şi consecinţele avortului şi consilierea lor psihologică (dat fiind faptul că avortul este o traumă).

„Undeaifostbăiete“, zice cu voce stinsă şi cu privirea goală, din patul burduşit cu plăpumi, perne şi firimituri de pîine, în care zace înfăşurată într-un morman de haine. Aerul e închis şi lumina pîlpîie doar din veioze. E o cîrtiţă amnezică, memoria i se resetează periodic, în funcţie de pragul durerii şi al vinii sau de pierderea neuronilor.

„Ce face omul ăla acolo?“ Femeia are vreo 50 de ani, e mică de statură, dar împlinită, cară două sacoşe, cîte una în fiecare mînă, şi pare un pic obosită. E 11 dimineaţa într-o zi de iunie, căldura a bătut în retragere în faţa unor nori care nu ştiu de glumă (ploaia va începe puţin mai tîrziu).

Armin Petras a revenit la FITS în acest an cu trei spectacole, dintre care unul, Nathan Înţeleptul după Lessing, este o coproducţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ şi a Schauspiel Stuttgart şi a avut premiera în timpul festivalului. Au mai fost prezentate Vizita bătrînei doamne de Dürrenmatt şi Cele cinci dimineţi de Fritz Kater.

Visînd viitorul (La Imaginación del Futuro), un text semnat colectiv (La Re-sentida) în regia lui Marco Layera, investighează un trecut necunoscut direct de autori. Spectacolul este o formă de detaşare de icon-urile generaţiei anterioare, de de-eroizare a unor figuri istorice devenite repere pentru a face loc propriilor valori, exorcizează o adulaţie pe care trecerea timpului a amplificat-o aproape religios.

În 1975, Mick Jagger, aflat în vîrful topurilor muzicale şi convins că faima durează la infinit, adică pînă la 40 sau 45 ani, declara că mai bine să fie mort decît să cînte hit-ul „(I Can’t Get No) Satisfaction“ (1965) la vîrstele respective.

Cu o structură stufoasă, dar nu haotică, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu are întotdeauna în vedere, pe lîngă latura performativă, complexă şi cu o largă adresabilitate, către mai multe publicuri, şi una teoretică, în care se includ o multitudine de cărţi, sprijinite sau susţinute într-o formă sau alta de FITS.

Antisocial pune în discuţie eşecul educaţiei în România. Georgescu trece de bariera strictă a sistemului de învăţămînt şi aruncă o privire peste modelele de educaţie în familie, reuşind, astfel, să facă o scanare asupra modului în care este pregătit pentru viaţă un tînăr în România de azi.

De ani buni, dansul ocupă un loc important la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi asta favorizează contactul cu noi limbaje performative şi prilejuieşte întîlnirea cu staruri în domeniu. De-a lungul timpului au fost invitate companii de marcă din peisajul european sau american, de la Sasha Waltz & Guests la Vertigo.

Una dintre calităţile Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu este cea de intermediar de întîlniri cu creatori de teatru de top. Anul acesta, FITS a invitat, din nou, un spectacol creat de Joël Pommerat, artist care a descoperit noi formule de a face teatru şi a schimbat relaţia dintre text şi spectacol.

Invadat de miros de iasomie şi caprifoi, Sibiu devine la început de iunie un oraş performativ datorită Festivalului Internaţional de Teatru. Gîndit ca un impuls de explorare a spaţiului comunitar şi de testare a limitelor prin performance, FITS a cucerit de-a lungul timpului noi teritorii ludice.

Festivalul Atelier – cel mai vechi festival internaţional de teatru din România – animă oraşul cu spectacole pe măsura profilului său, păstrat dincolo de toate greutăţile prin care a trecut. Cel mai complex show a fost cel al Companiei „Tompa Miklós“ din Tîrgu Mureş, Tihna, viziunea lui Radu Afrim asupra romanului lui Attila Bartis.

„Urîţi ţara asta care v-a chinuit atît de mult?“ „Nu, deloc. Am avut o viaţă foarte grea aici, cu experienţe torturante, dar nu aş schimba asta.“ „Dar ţara asta v-a cerut să plecaţi de aici.“ „Da, dar tot aici sînt acasă.“

Regizorul Bobi Pricop a impresionat de la debut (Jocuri în curtea din spate) prin claritatea viziunii şi acurateţea punerii ei în practică. Artist minimalist ca vizualitate, el preferă să jongleze mai degrabă cu concepte decît cu imagini, iar forţa argumentaţiei transpare tocmai din austeritatea teatralităţii sale.

Trei personaje stau pe scaune şi spun cîte o poveste. Minimalismul este formula estetică spre care scena Teatrului Act direcţionează spectacolele, eliminîndu-le excesul de teatralitate şi surplusul de mucava, dimpotrivă, pretinzînd esenţializarea direcţiei de scenă şi concentrarea pe elementele spectacolului.

Teatrul „Anton Pann“ din Rîmnicu Vîlcea a fost o prezenţă constantă în atenţia publică în ultimii ani. Ca şi Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ în perioada sa de glorie, trupa vîlceană reprezintă o adiere proaspătă prin instituţiile statului.

Încet-încet, spectacolul se maturizează, se îndepărtează de limbajul performativ al regizorului, devine independent de stilistica acestuia. Afrim renunţă la universul personal şi se aliază romanului lui Attila Bartis.

McDonagh este cunoscut în România, nu numai datorită filmului In Bruges, ci şi spectacolelor cu piesele sale. Cel mai cunoscut spectacol îi aparţine lui Radu Afrim, Omul-pernă la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, un punct de reper în cariera regizorului şi în istoria teatrului brăilean.

Remixarea textelor clasice sau a universurilor dramaturgilor-icon (Shakespeare, Cehov, anticii) presupune aducerea personajelor celebre în actualitate şi confruntarea lor cu problemele omului contemporan. În dramaturgia postmodernă, se confruntă cel „interpretat“ cu cel care „interpretează“.

„Dacă pasezi publicului răspunderea pentru spectacol, el se gîndeşte la ceva şi tu te-ai scos.“ Replica din Tattoo, piesă scrisă de Igor Bauersima şi Réjane Desvignes şi montată de Radu Afrim la Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, conţine o bună parte din problematica textului.

La noi, teatrul politic s-a coagulat într-o direcţie cu mai multe formule estetice şi preponderent, dar nu exclusiv, în spaţii independente. Spectacolul Catincăi Drăgănescu Distopie. Shakespeare. Remix este un construct (distopic) pe tema puterii din piesele lui Shakespeare, produs în cadrul programului TNB 9G.

Finlanda a tulburat Europa anunţînd o schimbare radicală în sistemul de educaţie: va renunţa la predarea materiilor (matematică, geografie etc.) şi va trece la „învăţarea-fenomen“, pe o temă dată. Elevii nu vor mai sta în bănci, vor interacţiona cu profesorii, se va pune accent pe activarea copilului.

Cu Girafe şi Bizoni, două piese din Trilogia fabulelor urbane a catalanului Pau Miró, Radu Afrim face la Sibiu o sinteză a stilisticii proprii. Nu este o simplă inventariere a temelor şi simbolurilor obsedante în spectacolele sale, ci o investigare analitică a universului artistic personal.

O savană cu maşini de spălat şi animale sălbatice care se mişcă alene, tresar încordate sau îşi bălăcesc capetele albe, deformate de supradimensionare, în sîngele victimei, într-o lumină stranie care se stinge în penumbră.

32 de persoane încarcerate în centrele de reţinere şi arestare preventivă ale Poliţiei Române au decedat în perioada 2000-2012. Conform informaţiilor oficiale, cauza decesului, în majoritatea cazurilor, a fost asfixie mecanică (spînzurare). Cinci decese s-au produs în Bucureşti.

Unul dintre riscurile teatrului de cafenea este eşuarea în dramaturgia de slabă calitate, justificată de componenta amuzantă pe care un astfel de demers se presupune că o conţine.

Dacă ar fi să reduc la două temele preocupante în dansul contemporan, aş identifica una care explorează critic societatea şi sistemele ei (în România, în perioada de pionierat a activismului, această direcţie a dansului a căpătat funcţie de conştiinţă publică) şi alta care investighează corporalitatea şi intimitatea.

Pe Ioana Petre am descoperit-o la Bulandra Laborator. I-am descoperit spectacolul şi m-a surprins felul cum e lucrat, sănătos aş zice, în contradicţie cu tema lui, care vizează o societate maladivă surprinsă metaforic în locul ei cel mai bolnăvicios, spitalul.

De ani buni, coregraful Florin Fieroiu lucrează cu regizori de teatru: Radu Afrim, Theodor-Cristian Popescu, Radu-Alexandru Nica, Gianina Cărbunariu. Prezenţa lui umple un gol din teatrele dramatice, atît pentru spectacolul în sine, cît şi pentru actori, care „uită“ să-şi folosească întregul corp.

La începutul lunii februarie, anunţul că dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990 va fi redeschis a coincis cu debutul Platformei de Teatru Politic 2015, un amplu proiect care investighează trecutul recent din perspective individuale şi confruntă istoria oficială cu naraţiunile personale.

La ultimele ediţii, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a avut tot felul de idei bune. Una dintre ele a fost invitarea dramaturgului american Neil LaBute în ediţia de anul trecut, pentru proiecţia celui mai recent film al său, urmată de o discuţie cu publicul, un spectacol-lectură şi un atelier de scriere dramatică.