Detalii

● Dumnezeu iubeşte, de Zlata Demina, traducere: Elvira Rîmbu, regia: Ioana Petre, scenografie: Vladimir Turturică, costume: Doina Pop, light design: Alexandru Darie, mişcare scenică: Mihaela Culda. Cu: Ana Ioana Macaria, Ilinca Hărnuţ, Oana Popescu, Cătălina Bălălău, Filip Panait. Teatrul „Bulandra“.  

Pe Ioana Petre am descoperit-o la Bulandra Laborator, programul destinat tinerilor regizori care îşi pot produce spectacole în mansarda de la Izvor, amenajată ca sală de teatru. De fapt, i-am descoperit spectacolul (pe ea nu am întîlnit-o niciodată) şi m-a surprins felul cum e lucrat, sănătos aş zice, în contradicţie cu tema lui, care vizează o societate maladivă surprinsă metaforic în locul ei cel mai bolnăvicios, spitalul.

de Zlata Demina, este un text scris în 2004, în buna tradiţie rusească a dramaturgiei clasice, cu personaje cărnoase, vii, din medii diferite, care se întîlnesc accidental şi oferă o scanare în profunzime a societăţii contemporane. De fapt, punctul de echilibru al piesei rezidă tocmai în această intersecţie de medii sociale diverse

săraci, familii normale şi/sau disfuncţionale) într-un sistem degradat (cel de sănătate). 

Despre Zlata Demina am aflat că a fost studenta regizorului Nikolai Kolyada, cel care a iniţiat concursul de dramaturgie „Eurasia“ care a făcut din oraşul rusesc Ekaterinburg un centru important de dramaturgie contemporană. Pe Kolyada l-am întîlnit la Bucureşti, unde a prezentat, în FNT 2012, un

tribal. Zlata Demina a cîştigat premiul naţional de debut pentru două piese,

şi

ambele fiind premiate şi la „Eurasia“. În Dumnezeu iubeşte, spaţiul comun este un salon dintr-o maternitate, undeva, într-un orăşel din Rusia (sau de oriunde). Înainte de Paşti, patru femei aşteaptă să nască. Fiecare are o sarcină dificilă şi probleme personale. Fiecare acumulează tare sociale pe care le întruchipează astfel încît, deşi sînt caractere puternice, bine conturate, ele se încadrează în tipologii şi devin uşor recognoscibile de către spectator, care se poate identifica, măcar parţial, cu un personaj sau altul. Lăsate singure înainte de sărbători, deşi toate sînt gata să nască, „uitate“ într-o maternitate fantomatică, în care asistenţa medicală este minimă şi femeile sînt tratate primitiv, cele patru viitoare mame sînt obligate să creeze ad-hoc o minicomunitate, să se ajute reciproc, să se sprijine moral. Solidarizarea care apare ţine de instinctul de supravieţuire în situaţii-limită. Textul vizează fragilitatea şi forţa feminităţii, arată cum vulnerabilitatea se poate transforma în putere. Este o piesă emoţionantă despre universul feminin, care include copii şi bărbaţi, responsabilităţi, lupte şi frici, frustrări şi sacrificii. 

Regizoarea a văzut această poveste ca pe un element dintr-o serie, o întîmplare cu oameni obişnuiţi în situaţii-limită comune. O dramă a cotidianului. Cine a fost internată vreodată într-o maternitate din România înţelege ce se întîmplă cu aceste femei: mizeria, umilinţa, modul în care sînt tratate, cu superioritate, ca nişte deţinute. Ioana Petre pune această poveste sub lupă, o extrage din ansamblu (poveştile acestea alcătuiesc normalul, baza societăţii). Un fascicul de lumină străbate salonul de spital, cu mozaic pe jos şi cu un singur pat lung (scenografia Vladimir Turturică) în care se îngrămădesc cele patru femei ca un singur corp. Lumina rece surprinde cîteva vieţi şi convulsiile lor, dar dacă ea s-ar amplifica şi ar descoperi şi restul, proporţiile tragediei ar fi inimaginabile. În acest punct, al tragediilor explicite şi intuite, apare şi o posibilă legătură cu opera: asistentul cîntă de la început la final o arie din

de Mozart. Spectacolul este un detaliu dintr-o frescă socială a Europei răsăritene, încă suferindă după era socialistă.

Regizoarea ţine personajele în zona realismului, nu caricaturizează şi nu dramatizează. Uneori apar tuşe expresioniste precum imaginea Ritei care bîntuie neliniştitor prin salon fără sarcină (te întrebi ce s-a întîmplat cu ea, posibilele variante de răspuns nu sînt optimiste). Cele patru actriţe creează personaje pline de viaţă şi fac o echilibristică dificilă pentru a le păstra credibilitatea, rezistînd tentaţiei de a le colora excesiv. Este o formă deşteaptă de teatralizare fără teatralitate ostentativă. Actriţă cu experienţă, Ana Ioana Macaria îşi dozează farmaceutic mizantropismul şi superioritatea pe care le afişează Olga, corporatistă cu un soţ mai tînăr, prin urmare plină de bani şi fericită, aşa cum apare în ochii celorlalte. Eşarfa de mătase pe care o foloseşte pentru a-şi „steriliza“ partea ei de pat, mîncarea „simandicoasă“ pe care a adus-o cu ea, telefonul care sună mereu cînd al lor tace fac din Olga o ţintă a antipatiei celorlalte. Nu e ură, este delimitarea firească de cineva care este diferit. Galea, de pildă, este cea mai înţelegătoare şi mai apropiată de statutul Olgăi, dar diferenţele între ele sînt totuşi mari. Are un soţ grijuliu, dar neputincios în faţa problemelor feminine (care, în opinia sa, nu îl privesc), este dominată de superstiţii şi copleşită de temeri. Oana Popescu conturează cu delicateţe un portret viabil al unei femei prinse într-un anume tip de căsnicie, în care rolurile şi sarcinile sînt clar delimitate între soţi de o mentalitate tradiţionalistă. Departe de statutul Olgăi este Rita, adolescenta însărcinată care refuză să repete viaţa ratată a propriei mame şi care îşi găseşte un motto motivant: „La vîrsta mea (15 ani), numai proastele nasc“. Foarte tînăra actriţă Cătălina Bălălău (probabil la debut pe o scenă profesionistă) face din Rita o fată cu o vitalitate dezarmantă, care se luptă cu îndîrjire să nu fie considerată o victimă. Rita se forţează să fie optimistă, nu e o forţă ea însăşi, ci este un animal tînăr care se zbate să trăiască aşa cum şi-ar dori, nu aşa cum o obligă viaţa. Opusul Olgăi şi partenera ei de conflict este Lena, femeie de la ţară, puternică şi trecută prin greutăţi, care consideră viaţa de familie ca un continuu abuz (din partea soţului alcoolic) şi o permanentă luptă pentru supravieţuire materială (a ei, a soţului şi a celor cinci copii). Pentru ea, banii şi fericirea Olgăi sînt ofense, indecente şi de nesuportat. Ilinca Hărnuţ îi dă personajului forţa primară a unei

umorul tăios, grija maternă pentru ceilalţi şi un delicios accent ardelenesc care îi sporeşte Lenei concreteţea. 

este un spectacol puternic şi răscolitor despre feminitate şi despre supravieţuirea în acest „spital“ care este societatea contemporană est-europeană.  

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: Teatrul Bulandra