Plecarea lui Barni (I)
N u ştiu prea multe despre tine, îi zic. L-am văzut prima dată în 20/20, spectacolul Gianinei Cărbunariu despre conflictul româno-maghiar din martie 1990, făcut la Studio Yorick, un teatru independent din Tîrgu Mureş, condus de Aba Sebestyén. Actorul Bányai Kelemen Barna a jucat în mai multe spectacole acolo, toate în regia lui Aba. „Aveam o cutiuţă în care se puneau donaţiile de la spectatori. După spectacol, deschideam cutiuţa şi împărţeam banii, ca fraţii. Cînd a venit la Mureş, Gianina a zis că ar vrea să facă ceva legat de oraş, «nu aveţi o poveste?». I-am spus despre martie ’90 (n.red. – conflictul româno-maghiar de la Tîrgu Mureş, soldat cu cinci morţi). Ne-am deplasat în locurile de unde au venit atunci oamenii, au fost vreo cincizeci şi ceva de interviuri cu oameni care au devenit personaje, făcute de băieţii de la Bucureşti şi de noi, ungurii din Mureş.“
Îl cunosc doar de cinci ani, dar, în mintea mea, Bányai Kelemen Barna este lipit bine de teatrul mureşean. „Da, sînt din Tîrgu Mureş, născut acolo, crescut acolo, facultate tot acolo şi din 2006, după ce am terminat facultatea, direct la teatru, tot în Mureş“, unde „repertoriul e vast, şi operete, şi comedii. Nu cînt rău, dar nici bine, cu operetele astea nu mă simt foarte bine.“ Aşa că a fost atras mai mult de teatrul dramatic. După Gianina Cărbunariu, a venit întîlnirea cu Csaba Székely şi primele două părţi din Trilogia minelor – Flori de mină şi Beznă de mină, tot în regia lui Aba. „Cu Flori de mină am fost în secuime. Mulţi s-au îndepărtat de poveste şi au zis că noi nu trăim aşa. Dar povestea nu e neapărat despre secui. Poate fi vorba şi de irlandezi, ca la Martin McDonagh. E valabilă în orice sat izolat. Eu cred că e bine să vadă lumea. Nu‑mi place metafora asta, e banală, dar teatrul trebuie să fie o oglindă a ceea ce trăim.“ În Tîrgu Mureş, cele două Mine au fost bine primite. „Sînt spectacole la care te uiţi, te gîndeşti, îţi vine să rîzi şi îţi stă rîsul în gît. Tare se supără ungurii dacă li se zice ceva în faţă.“
V orbeşte calm, cu ritm. Are un soi de distanţare care îl obiectivează. „Cred că Csaba Székely a primit multe critici. Oamenii zic: e talentat băiatul, spectacolul e OK, dar nu vorbim despre asta. Oamenii nu îşi pun întrebări. E OK să nu fie valuri. Nu zic că sînt neapărat naţionalişti, dar au, avem ceva orgolios. Nu vorbim despre asta, despre ce nu ne place.“ Rolul poliţistului Florin din Beznă de mină i-a adus premii în Ungaria şi o nominalizare la Premiile UNITER în România. Un actor ungur joacă un personaj român. „După martie ’90, cînd au avut loc confruntările româno-maghiare la Mureş, mi-am pus întrebări. Eram copil şi nu înţelegeam. Iarăşi, nu prea am vorbit noi despre asta. Eu n‑am înţeles ce era, război? Nu era război. La Revoluţie, au venit tancurile şi mama era foarte bucuroasă. Am întrebat ce s-a întîmplat şi ea a zis: fiule, de acum încolo o să mănînci cîte banane vrei. După asta a venit (n.red. – confruntarea din) martie la Mureş şi mi-a arătat bunicul un semn lîngă sonerie, ca de glonţ, şi a zis că acolo a fost un microfon, că era ascultat. Asta e o poveste lungă, de ce era el ascultat. Dupa ’89 s-a tras afară microfonul, şi din perete, şi din telefon, s-au spart chestii, au făcut curăţenie băieţii. Tata mi-a povestit că avea un prieten care a fugit din ţară înainte de ’89 şi, prin Europa Liberă, a transmis că a reuşit. A spus poreclele prietenilor de acasă. Securitatea i‑a prins şi i-a chemat să spună cum a plecat ăla şi unde e. Taică-meu nu ştia nimic. Poliţistul de la secţie era mai tînăr decît tata. Cînd începea să vorbească, cum stăteau ei doi la masă, faţă în faţă, poliţistul avea ţigări şi zicea: poftim ţigări, luaţi şi să vorbim. Taică-meu nu fumează. Poliţistul ăsta, cînd începea conversaţia, întotdeauna punea cheile pe masă. Am făcut asta în rol şi i-am zis lui taică-meu: hai la premieră, că ţi-am făcut ceva. După premieră i-am zis: no, ai văzut, ai văzut? Şi taică-meu: ce? Păi, ţi-am făcut un gest cum mi-ai povestit cînd eram mic. Nu a observat. În fine, după audieri, s-a enervat poliţistul că nu scoate nimic de la taică-meu şi i-a aruncat cheile în faţă. Şi acum are semn… Noi nu simţeam acasă comunismul, sărăcia. Eu sînt născut în ’82. Ştiam că nenea rău era Ceauşescu şi nu aveam voie să îi pomenim numele. Am luat o palmă de la bunicul cînd am zis ceva de Ceauşescu. Mai tîrziu m‑am documentat, am aflat informaţii despre taică-meu şi bunicul meu.“
U rmează poveşti „numai pentru tine“. Poveşti de familie, din timpul colectivizării şi din cel al regimului Ceauşescu, poveşti de dragoste şi ură, despre pămînt şi uitare, despre maghiari şi români. Poveşti adevărate care nu se spun. Nu vorbim despre asta, mă gîndesc. „Am vrut să îl înţeleg pe bunicul. Nu ura românii, dar nu voia să audă de ei. Am citit multe despre comunism. Am vorbit cu taică-meu. Eu am copilărit în cartierul Tudor Vladimirescu din Tîrgu Mureş, între români, în blocul cu opt etaje eram vreo patru familii de maghiari. Băieţii cu care am copilărit erau români. Pînă la 7 ani numai între români am fost. Locuiam lîngă o unitate militară. În fiecare dimineaţă ne trezeam cu imnul.“ Are şi un strop de sînge de italian. „Bunicul meu, din partea tatălui, s-a născut la Bucureşti. Străbunica mea a fost servitoare acolo, l-a întîlnit pe italian, care nu l-a vrut pe bunicul meu, aşa că l-a dus la orfelinat, de unde a fost adoptat de familia Kelemen. După un timp, mama lui l-a luat înapoi şi s-au dus împreună la Mureş. De italian nu mai ştiu nimic. Singurul lucru rămas de la el este un cîine din bronz. Prietena mea este unguroaică din Budapesta. Se zice că străbunicul ei a construit spitalul de pneumonie din Braşov şi că a avut terenuri de petrol la Ploieşti. Am zis să mergem la arhivă în Bucureşti, să ne căutăm rădăcinile.“ Prietena lui cu rădăcini în Ardeal mă duce cu gîndul la personajul Eszter din romanul lui Attila Bartis,
(va urma)
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Z. Rab, G. Stekovics
