ARTE PERFORMATIVE

De ceva timp, am senzaţia că trăim cu toţii în filmul lui Haneke Panglica albă şi mă întreb ce grozăvie va să vină. Şi Yann Verburgh simte că timpul e crud.

Calul alb este un performance care problematizează ura ca sindrom social în relaţie cu torţionarii regimului comunist şi condamnările lor (doar două deocamdată, Ion Ficior şi Alexandru Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Rîmnicu Sărat).

Teen Fest s-a dovedit un succes la publicul adolescent, iar Elise Wilk – cea mai lucidă scriitoare de texte pentru tineri.

Domiciliu instabil este un spectacol cu structură brechtiană şi conţinut de artă naivă (în sensul curentului artistic generat de creatori care nu au studii, dar care au fost receptori şi restituitori ai „realităţii“). Dar mai mult decît atît, este spectacolul admirabil al unor oameni „locuiţi“ de istorie.

Pentru cine are contact cu această Românie, tăcută şi ignorată, care se destramă încet, Rovegan este un spectacol cutremurător. Pentru ceilalţi, poate fi o revelaţie. De văzut la Centrul Replika.

N-am vrut să mă fac jurnalist. S-a nimerit. N-am vrut să mă fac performer. S-a nimerit în contextul dat. Socio-economic, adică. N-am avut bani să plătesc un actor.

Tribute to Iris Barbura reconfigurează amintirile lui Beth Soll despre profesoara sa, redescoperind/relevînd în acelaşi timp stilul şi viziunea sa asupra dansului, dar creionînd şi un portret subiectiv şi întrucîtva intim al artistei.

Titlul piesei este un emoticon, :P – acel „scoate limba“ extras probabil din cartoons, care arată că se glumeşte, dar şi că gluma este ironică sau absurdă – şi are un subtitlu explicativ, Patru piesuţe politice despre duşmani.

Nu avem nici o subvenţie sau susţinere financiară din partea vreunei instituţii. Existăm de la un proiect la altul, dintr-un deadline în altul.

Imaginează-ţi că ai un copil. Îl înveţi de mic tot felul de lucruri: sporturi, muzică, limbi străine. Este momentul propice să îi dezvolţi aptitudinile, să pui baza deprinderilor de mai tîrziu.

Cu un focus pe teatrele din Orientul Mijlociu și un afiș semnat de un artist franco-algerian, Olivier Py, aflat astăzi la cea de-a treia ediție a mandatului său, Festivalul de la Avignon a devenit o platformă unde teatrul și politica s-au întîlnit pentru a răspunde unei lumi în criză, pradă deznădejdii și spaimelor, terorii și lipsei de ideal.

Descopăr azi că de Japonia, mintal, nu m-am despărţit. E ce am resimţit acum, cînd am revenit. O purtam încă în mine şi, ajuns din nou acolo, ea a renăscut ca o floare ofilită. Nu o descopeream, o recunoşteam…

Interzis sub 18 ani, un text care abordează o temă precisă: dubla măsură pe care adulţii o aplică adolescenţilor. O tînără de aproape 18 ani (17 ani şi 3 luni), cu părinţi divorţaţi, rebelă şi „incontrolabilă“, se confruntă cu noua iubită a tatălui său, o tînără puţin peste 18 ani.

Îmi place atît de mult să joc încît aş fi acceptat să joc cam orice…

Redescoperit în ultima vreme în România, teatrul pentru adolescenţi se rezumă deocamdată la cîteva spectacole, variate ca valoare şi abordare, situate între tematicile social-psihologice şi cele „teribiliste“, asociate mai degrabă divertismentului.

Ioana Păun reclamă un dublu standard al statului român: pe de o parte, acceptă tacit torturarea „teroriştilor“ pe teritoriul său de către CIA, pe de altă parte, condamnă torţionarii din regimul comunist.

„De ce George se dispersează şi nu se concentrează?“

Volatilizarea relaţiilor de cuplu astăzi este una din temele predilecte ale dramaturgiei contemporane.

Basarab Nicolescu mi-a relatat odată un comentariu al lui Peter Brook privindu-mă: „De ce George se dispersează şi nu se concentrează?“ Constatare implicînd evident o rezervă critică, dar totodată un diagnostic lucid.

Volatilizarea relaţiilor de cuplu astăzi este una din temele predilecte ale dramaturgiei contemporane. Însingurarea individului urban, maladiile citadine, dinamica (auto)distructivă a familiei moderne sînt subiecte recurente pe scenele din toată lumea.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a devenit de multă vreme un loc de întîlnire privilegiat pe harta europeană a teatrului, unde trupe tinere sau artişti „marginali“ pot evolua fără complexe alături de nume consacrate ale scenei internaţionale.

Recent premiat la FestCo, MaRó a intrat brusc în atenţia criticilor. Andi Gherghe dezvoltă regizoral situaţiile din text în aceeaşi zonă a umorului intenţionat accesibil, cu tuşă de scheci, susţinut bine de distribuţia bilingvă, maghiară şi română, cu actorul Csaba Ciugulitu pendulînd între cele două tabere.

Lars Eidinger, actorul emblematic al lui Thomas Ostermeier de la Schaubühne, vedetă în Germania şi în afara ei („Eidinger şi Ostermeier fac un teatru de export“, spune unul dintre ghizii noştri), atrage un public tînăr cu dubla sa identitate, de om de teatru/film şi DJ în cluburi.

Teatrul german pare îndrăgostit de Henrik Ibsen.

Tema refugiaţilor a fost abordată de Yael Ronen (fiica directorului artistic al Teatrului Habima din Tel Aviv, Ilan Ronen), dramaturg şi regizoare israeliană, rezidentă în Germania, care şi-a montat propriul text la Teatrul „Maxim Gorki“ din Berlin.

Aniversarea lui Shakespeare a reactivat replici celebre – nu uitate, dar nemobilizate pentru a desemna condiţia timpurilor actuale, replici care cîştigă azi o pertinenţă imediată, căci cum să nu admiţi că „lumea şi a ieşit din ţîţîni“ şi resimţi totodată neliniştea lui Hamlet?

Theatertreffen, showcase-ul teatrului de limbă germană organizat în fiecare an, în luna mai, de Berliner Festspiele, este un eveniment amplu, cu zece producţii selecţionate (cele mai bune spectacole din anul precedent) şi seminare, ateliere şi programe de dramaturgie care includ invitaţi străini.

Două miliarde de euro anual pentru teatru, operă şi dans. Atît investeşte statul german (guvernele federaţiei, consiliile locale ale oraşelor etc.) în cultură, oferind în schimb libertatea absolută de expresie. Desigur, nu lipsesc plîngerile instituţiilor că sînt prea puţini bani.

Numele lui Alexandru Potocean este asociat cu teatrul documentar axat pe subiecte locale, ignorate sau manipulate la nivel oficial. Participă la documentarea pentru spectacole, o etapă esenţială într-o astfel de construcţie performativă. Este o formă de implicare care, de regulă, nu se cere unui actor.

Cea de-a XV-a ediție a Premiului Europa pentru Teatru a avut loc la Craiova. Gestul reprezintă pentru Emil Boroghină, sufletul neobosit al Festivalului, un vis împlinit în aceste momente de criză pe care le traversează Uniunea Europeană, miracol împlinit grație teatrului, venit din toate colțurile Europei.

Scena pentru Julius Caesar a fost holul central al Universităţii din Craiova, datorită spaţiului generos şi coloanelor impozante. Instalaţia este alcătuită din trei discursuri succesive în care vocea este principalul vehicul performativ.

Există întîlniri neprevăzute, cu un prieten din cealaltă parte a lumii, cu o rudă din cealaltă parte a timpului... Hazardul, fericit sau nefericit, intervine într-o lume programată pentru a‑l respinge, dar o lume ce se revelează astfel a fi doar aparent sigur controlată.

Richard al III-lea în regia lui Thomas Ostermeier, unul dintre capetele de afiş la Festivalul de la Avignon în 2015, este o operă rock a răului, sîngeroasă şi strălucitoare, într-un decor elisabetan ce aminteşte de teatrul lui Shakespeare, The Globe.

Festivalul Centrului Naţional al Dansului a adus la Bucureşti cîteva producţii clujene de la Fabrica de Pensule. Prezenţa lor a fost mai mult decît benefică într-un Bucureşti care pare să se audă doar pe sine însuşi şi care îşi reproduce, la nesfîrşit, aceleaşi discursuri performative.

În recentul său spectacol de la Sibiu, Oameni obişnuiţi, Gianina Cărbunariu s-a preocupat de un nou tip de funcţionar: avertizorul de integritate/whistleblower (într-o traducere aproximativă: cel care suflă în fluier).

Spectatori este unul dintre spectacolele kinky ale lui Afrim, se înrudeşte cu producţia mureşeană Castingul dracului, atît ca mod de lucru, cît şi ca finalitate. Ce le desparte semnificativ este tema. În Spectatori, el se focusează pe teatru şi pe un segment important în creaţia sa: relaţia cu publicul.

„Dictatorul nu doarme“, scrie Cioran, întrebîndu se dacă insomnia e cauza sau consecinţa exerciţiului totalitar. El citează exemple istorice, Caligula, Lenin, dar cine poate uita că Macbeth, ajuns la putere asasinîndu-şi protectorul legitim, „şi-a pierdut somnul“, cum se plîngea el însuşi.

În plus, noul meu proiect de film, aflat deocamdată în fază de scenariu, are în centru o anumită formă de spectacol teatral popular, așa că era un moment bun să nu mai amîn și să fac asta acum.

Debutul în regie al lui Attila Bartis a reprezentat pentru acesta asumarea unei a treia identităţi auctoriale, pe lîngă cele de scriitor şi fotograf.

Orb de mină marchează resuscitarea Teatrului „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe.

Punctul orb continuă o serie de spectacole de autor, conectate între ele prin­tr‑un anume tip de  scriitură, dar mai ales, prin subordonarea textului unei regii cu personalitate puternică. Afrim explorează (in)voluntar un univers interior care îl bîntuie sistematic: melancolia suferinţei postdramă.

Am putea sacrifica principiul substituţiei binare – în locul lui Shakespeare, o identitate unică, Francis Bacon, Marlowe, Florio – pentru a imagina o societate secretă ce-i reuneşte pe aceşti autori ipotetici.

Dramaturgul Peca Ştefan şi regizorul Radu Apostol pun problema modului în care copiii se regăsesc (sau nu) în identitatea naţională, cum se raportează ei la moştenirea culturală autohtonă şi la multiculturalism.

Lansat de teatrul independent din România, dramaturgul Peca Ştefan s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi autori contemporani. Scriitura lui, asociată adesea cu teatrul documentar, este diferită de acesta căci, deşi se bazează pe interviuri şi materiale de investigare a realităţii, ea este eminamente ficţională.

Textul lui Tennessee Williams este scris din această perspectivă, a capcanei pe care o reprezintă memoria. Menajeria de sticlă înregistrează un moment de schimbare fundamentală în civilizaţia modernă.

Bobi Pricop este un regizor surprinzător, în ciuda vîrstei tinere. O întîmplare... arată din interior modul în care un adolescent cu autism înalt funcţional (care se poate integra în societate, deşi are disfuncţii în comunicare şi incapacitate de rezonare afectivă) îşi reprezintă lumea din jur.

Unul dintre lucrurile care îmi plac la Alexandru Dabija este modul serios în care tratează cu umor subiectele „grele“. Regizorul se apropie prin comic de „marile probleme ale omenirii“ – religie, moarte, patrie –, are o nativă antipatie faţă de pioşenie şi un refuz consecvent al snobismului performativ.

Tolerat sporadic sub forma galelor sau a vreunui spectacol străin găzduit, dansul contemporan nu este încă o prezenţă firească pe scenele dramatice, deşi afinităţile sale sînt mai degrabă cu teatrul şi performance-ul decît cu baletul.

Redescoperit în ultima vreme în România, teatrul pentru adolescenţi a fost ignorat mult timp chiar de instituţiile care ar fi trebuit să-l producă. Deşi unele teatre sînt destinate din titulatură „copiilor şi tineretului“, publicul vizat de strategiile repertoriale a fost, cu puţine excepţii, cel sub 8 ani.