Stalin şi „cursa de şoareci“
„Dictatorul nu doarme“, scrie Cioran, întrebîndu se dacă insomnia e cauza sau consecinţa exerciţiului totalitar. El citează exemple istorice, Caligula, Lenin, dar cine poate uita că Macbeth, ajuns la putere asasinîndu-şi protectorul legitim, „şi-a pierdut somnul“, cum se plîngea el însuşi. Stalin nici el nu dormea, iar Soljeniţîn evoca luminile aprinse în noapte la Kremlin, figurile livide ale acoliţilor sau celebra scenă cînd, în noapte, i-a telefonat lui Bulgakov. „Dictatorul nu doarme“, dar, pe de altă parte, „dictatorul nu uită“ – o ştiam, dar am redescoperit recent acest adevăr, graţie unei teribile emisiuni văzute de unul singur în apartamentul meu parizian. Dictatorul e străin oricărui fenomen amnezic şi, fără precipitare, îşi plăteşte poliţele în timp, sancţionează, distruge, ucide, confundînd duratele, trecutul şi prezentul. Doar moartea poate salva de conflictele nesancţionate. Uneori, chiar şi dictatorii mor.
Contra lui Stalin, cînd s-a prezentat pentru a fi ales secretar al Partidului, în jur de douăzeci de voturi au fost negative. În ciuda succesului obţinut, el a păstrat buletinele de vot secret, le-a analizat grafologic cu ajutorul unor experţi şi, zece ani mai tîrziu, „vinovaţii“ au fost identificaţi şi, apoi, toţi asasinaţi. Revanșard, dictatorul nu se consolează şi nu admite nici o rezistenţă, chiar minoră: acesta-i un simptom al apetitului de putere care, pentru el, nu poate fi, decît absolută.
Consternant, emisiunea recentă confirmă diagnosticul de mult formulat. Tiranul nu uită! Stalin, după al Doilea Război Mondial, în 1948, surprinde prin promulgarea unei amnistii generale privind emigraţia ruşilor albi care se refugiaseră îndeosebi la Paris, eșuînd în funcţii subalterne de şoferi sau chelneri. Cu toate că tardivă, perspectiva reîntoarcerii, în ciuda prudenţei promovate de majoritatea ruşilor instalaţi în Europa, i-a sedus pe unii dintre ei. Şi după aproape trei decenii, cîţiva au răspuns afirmativ gestului de reconciliere: războiul, încercare teribilă, adusese cu sine iertarea şi reconcilierea devenea posibilă, şi-au spus ei creduli. Iată şansa ultimă, aceea de a reveni în Rusia de care, afectiv, niciodată nu se despărţiseră. Nu o abandonaseră. Stalin le oferea această şansă.
În realitate, Stalin îşi propunea să decapiteze astfel pînă şi pe cei din urmă adversari ai bolşevismului şi el le-a întins, cum spune Hamlet, o sinistră „cursă de şoareci“. La ora plecării se organizează un abandon festiv al Parisului, satisfacţie nutrită de întoarcerea la ţara şi limba maternă, în principiu fără nici un risc, căci toţi erau „amnistiaţi“ – dar, în realitate, toţi erau „condamnaţi“. O vor descoperi cînd „capturaţi“, de la sosire, li se vor retrage paşapoartele, vor fi deportaţi, sancţionaţi pentru neaderența la comunismul roşu: aceste pete de sînge, izolate şi disparate, vor marca emigraţia ruşilor albi înşelaţi de viclenia Kremlinului. Pierduţi în Siberia sau Kazahstan, fără rădăcini și fără şanse de salvare, ei vor fi o dovadă a reuşitei „cursei de şoareci“, strategie de un cinism unic. Îi vedem metamorfozaţi în ţărani, vorbind o limbă amestecată, nici franceză, nici rusă, privind fotografii din colţuri pierdute ale ţării recent părăsite: valea Loarei, Muntele Saint-Michel… Acolo, în Franţa, ei resimțeau nostalgic iubirea pentru Rusia, „ţara-mamă“ – metaforă frecvent utilizată de poeţi –, iar acum, în mijlocul acestor întinderi fără repere, îşi rememorează Franţa. Sfișiere, acesta le a fost destinul. În Germania, Hitler n-a avut viclenia de a propune asemenea soluţii iluzorii. El n-a atras pe nimeni. Stalin, dimpotrivă, a capturat „şoarecii“ naivi, confirmîndu-şi încă o dată superioritatea sa faţă de „confratele“ în dictatură de la Berlin.
Stalin a ştiut să seducă. El a transformat o ideologie în momeală întinsă celor care i se asociau şi de aceea, în numele idealului comunist, pentru a evita pericolul nazist, mulţi militanţi şi-au căutat refugiu în Rusia. Soarta le-a fost la fel de crudă ca aceea a amnistiaţilor din 1948. Studii recente nu încetează să descopere francezi, nemți, evrei care s-au lăsat prinşi în aceeaşi „cursă de şoareci“ şi au eşuat fie în faţa plutonului de execuţie, fie în lagărele Siberiei. Care le era vina? Faptul că personificau o fidelitate fără rezerve pentru idealul pervertit de către puterea stalinistă, faptul că puteau beneficia de o legitimitate fără cusur în caz de tratative politice. Stalin i-a distrus așa cum Richard al III-lea a ucis pe orice pretendent posibil la coroană. Dictatorul nu doarme, nu uită şi, pentru totdeauna singur, instalează dispozitivul „cursei de şoareci“.
O recentă operă semnată de Michel Tabachnik, şi el rus de origine, a fost compusă pornind de la libretul semnat de Régis Debray, Dernière nuit (Ultima noapte) ce îl are ca protagonist pe gînditorul, azi unanim celebrat, Walter Benjamin. Totul porneşte de la sinuciderea sa la Port Bou, la frontiera spaniolă, cînd, după peregrinări fără de sfîrşit, îşi abandonează orice speranţă de salvare. Momentul final e ocazia unui teribil flashback. Printre episoadele evocate se numără şi acela moscovit. Acolo, Walter Benjamin o întîlneşte şi se lasă sedus de Asja Lacis, o tînără activistă, animatoare a unei celebre trupe de teatru pentru copii, care se dăruise corp şi suflet bolşevismului. Eşecul afectiv şi experienţa trăită în Rusia vor fi la originea unui Jurnal de la Moscova, dar mai ales a îndepărtării de locul morţii printr-un soi de intuiție mediumnică. Benjamin, în ultima clipă, fuge din oraşul infectat. La fel ca şi Brecht care, adept al lucidităţii fără compromis, îşi va abandona amanta bolnavă, pe Margaret Steffin, pentru a evita asasinarea pe care o bănuiește şi de care se teme. Nici unul, nici altul nu vor cădea în „cursa de şoareci“, căci un anumit simţ al realităţii îi scapă şi le permite să reia drumul exilului într-o Europă tragic ocupată de fascism. Lor li se va alătura Arthur Koestler, autorul acelei cărţi Zero sau infinitul, care, în adolescenţă, mi-a revelat perversitatea stalinismului şi mi-a tulburat nopţile. Teroarea, cauză a insomniilor personale.
Régis Debray îl caricaturizează pe André Gide, care se arată insensibil la drama lui Benjamin, dar e injustă această tratare în contextul epocii descrise. André Gide a fost cel care nu s-a lăsat intimidat și nici sedus de iluziile Moscovei staliniste, asemeni lui Henri Barbusse, şi a scris celebrul text Revenire din URSS, – denunţ al „paradisului“ care atrăgea, cel puţin imaginar, milioane de oameni ce-l vedeau ca pe o soluţie de salvare în faţa invaziei hitleriste. Gide a vorbit, aşa cum, înaintea lui, a făcut-o Panait Istrati, cu o clarviziune nebănuită. Dar acestuia, Kazantzakis, lucid şi laş, i-a sugerat tăcerea, căci mărturia, l-a prevenit prietenul grec, nu putea decît să-i ucidă cariera de scriitor. Istrati a refuzat, nimeni din vechea coaliţie nu l-a iertat, nici măcar Romain Rolland, mentorul său spiritual. Nu e uşor de vorbit în vremuri grele, dar rămînînd mut colaborezi la reuşita „cursei de şoareci“. Ea a funcţionat îndelung, o reuşită tragică.
Unde să fugim?… aceasta-i întrebarea. Unde? În cele mai intense momente ale operei lui Tabachnik şi Debray intervine Hannah Arendt, care îi dă întîlnire lui Benjamin în America, acolo unde, graţie unui diplomat abil, mulţi emigranţi şi-au găsit azil. America, dincolo de Europa, America, esenţă a democraţiei, s-a constituit în unic refugiu pentru cei care încercau să scape de oroarea nazistă, dar nici nu se lăsau înşelaţi de „cursa de şoareci“ stalinistă. America a salvat Europa, nu numai pe cîmpul de luptă, ci şi pe acela al exilaţilor. Din America toţi s au întors. Din Rusia, nici unul.
George Banu este critic de teatru.
Foto: Stofleth