Teatru pentru adolescenţi
Pisica verde de Elise Wilk. Regia: Bobi Pricop; scenografia: Irina Moscu. Cu: Dragoș Maftei, Ioana Corban, Alex Iurașcu, George Cocoș, Carmen Mihalache, Camelia Dilbea. Teatrul „Luceafărul“, Iaşi.
Redescoperit în ultima vreme în România, teatrul pentru adolescenţi a fost ignorat mult timp chiar de instituţiile care ar fi trebuit să-l producă. Deşi unele teatre sînt destinate din titulatură „copiilor şi tineretului“, publicul vizat de strategiile repertoriale a fost, cu puţine excepţii, cel sub 8 ani. Vina se împarte între managerii instituţiilor respective (pentru lipsa de viziune) şi finanţator (Primăria locală) pentru care spectatorul „teatrului de copii“ are pînă în 8-10 ani (relaţia instituţiilor de cultură cu finanţatorul, de regulă nespecialist în cultură, dar „atoateştiutor“, a fost subiectul multor articole de presă, mai ales în ultimul an, cînd ciocnirile între cele două părţi au luat forma unor scandaluri naţionale). Rezultatul este pierderea unui public care a depăşit vîrsta spectacolelor cu Cei trei purceluşi şi care nu se regăseşte nici în oferta teatrului pentru adulţi. Adolescenţii reprezintă un public incomod şi curios, care trece printr-o perioadă de transformări, în care relaţiile cu sine şi cu cei din jur se modifică şi care are nevoie să se confrunte cu propria nesiguranţă. Spectacolele trebuie să-i chestioneze universul, să-i discute temerile şi entuziasmul, să abordeze teme considerate tabu acasă sau la şcoală. În acelaşi timp, teatrul trebuie să găsească formele de expresie apropiate de acest public pretenţios, dificil de cucerit astăzi, cînd tehnologia este acaparantă. Poate mai mult decît în cazul spectacolelor destinate altor categorii de public, în cazul celor pentru adolescenţi este esenţial în egală măsură ce şi cum spui.
Dintre artiştii care explorează universurile adolescentine, Mihaela Michailov şi Radu Apostol lucrează în Bucureşti, la Centrul de Teatru Educaţional Replika, Leta Popescu şi colegii ei de la Asociaţia Reciproca şi Asociaţia Reactor de Creaţie şi Experiment în Cluj. Sînt două dintre puţinele iniţiative cu programe constante pentru publicul tînăr.
Regizorul Bobi Pricop a montat la Teatrul pentru copii şi tineret „Luceafărul“ din Iaşi Pisica verde, probabil cea mai cunoscută şi jucată piesă de teatru pentru adolescenţi a unui autor autohton. Elise Wilk a scris-o în Programul de practică teatrală pentru Regiunile de Nord şi Nord-Vest, ediţia a doua, 2012 (multe lucruri bune sînt legate de acel proiect iniţiat de Theo Marton la Tîrgu Mureş, de la dramaturgul Csaba Székely la regizoarea Leta Popescu sau actorul Rareş Florin Stoica). Pisica verde dezvăluie universul adolescenţilor dintr-un oraş de provincie, iar ceea ce frapează este absenţa părinţilor din lumea copiilor, chiar şi atunci cînd ei sînt prezenţi fizic. Copii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, din familii disfuncţionale, cu părinţi divorţaţi sau decedaţi sau cu părinţi care nu le înţeleg sau nu le cunosc problemele. Textul redă, poetic şi crud, însingurarea tinerilor, mascată de teribilismul vîrstei. O dragoste neîmpărtăşită, o obsesie, o seară în club terminată prost, cîteva minciuni aparent nevinovate şi tragedia e gata. În lipsa adulţilor care să-i sprijine, copiii îşi creează o lume imaginară, cu obsesii, superstiţii şi „vrăji“, o alternativă la realitatea deziluzionantă pe care o trăiesc. „Magia“ imaginarului este susţinută de elemente concrete: pastile şi droguri, alcool, derapaje psihice. Un cocteil care poate deveni oricînd periculos, iar Pisica verde surprinde exact momentul deflagraţiei.
Bobi Pricop abordează povestea din interior, din perspectiva tinerilor. Scenografa Irina Moscu a creat interiorul unui club de noapte, cu alveole în perete în care sînt focusate momentele de dramă (textul este compus exclusiv din monoloage). Migrarea personajelor pe ringul de dans – spaţiu public – şi înapoi, în spaţiul intim, îi face pe spectatori parteneri de distracţie şi confesori. Astfel, spectatorul este conţinut în spectacol, face parte din contextul poveştii. Pricop foloseşte silent disco pentru a multiplica percepţiile spectatorului. Personajele şi publicul pătrund în club, iar muzica se aude doar în căştile pe care fiecare le primeşte la intrare. Căştile conectează spectatorul la poveste, la dinamismul hipnotic din club şi la dramele din alveole. Dacă spectatorul renunţă la căşti – şi are libertatea să o facă –, povestea curge narativ la fel, dar în tăcere, ca şi cum ar fi fost extrasă din mediul ei şi plasată în laborator. Lipsa căştilor generează distanţare. Astfel, printr-un singur accesoriu, Bobi Pricop schimbă relaţia spectatorului cu povestea, spaţiul de joc, personajele, de la subiectiv la obiectiv, sugestia fiind că este nevoie de o cheie de acces spre universul complicat al adolescenţilor. În acest caz, deşi cu impact puternic, muzica şi spaţiul sînt elemente de plan secund, care susţin povestea.
La Teatrul Excelsior, Peter Kerek a creat „un spectacol colectiv“ despre adolescenţă, #TEENSPIRIT, care combină musical-ul cu video art (Dilmana Yordanova) şi poveşti ficţionalizate din biografia actorilor. Aparent, focusul este pe tinereţea dezlănţuită, cu depăşirea limitelor, încălcarea tabuurilor şi confuzia efervescentă care domină această perioadă de vîrstă. Ceea ce predomină, de fapt, este formula de spectacol în care actorul live – singur şi în grup – relaţionează cu proiecţia video. Formatul visual performance este mai puternic decît tema spectacolului, care rămîne doar enunţată, nu şi aprofundată, căci textele nu converg şi nu au forţă de impact individuală, în ciuda unor posibile subiecte puternice (descoperirea propriei identităţi sexuale, trauma morţii iubitului etc.). Aici, muzica şi spaţiul, inclusiv cel virtual, sînt în prim-plan, în timp ce tema (nu doar textul) pare un pretext pentru formă.
Producţiile destinate tinerilor sînt diverse ca abordare şi expresie, lucru bun dacă se evită moralismul sau superficialitatea. Teatrul pentru adolescenţi este încă un teren virgin, ocupat de fiecare după propriile puteri.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Bulboacă
