Regele şi prinţul
pentru Andrei Vieru
Există întîlniri neprevăzute, cu un prieten din cealaltă parte a lumii, cu o rudă din cealaltă parte a timpului... Hazardul, fericit sau nefericit, intervine într-o lume programată pentru a‑l respinge, dar o lume ce se revelează astfel a fi doar aparent sigur controlată. Rămîne mereu loc şi pentru el. Hazardul ne aşteaptă la colţ de stradă. Şi e absurd să-i contestăm puterea doar pentru că-i ignorăm modul de funcţionare. „Il n’y a pas de raison“, „nu-i nici un motiv“ – vă răspund, plini de certitudini, oamenii pragmatici, pozitivi şi lucizi: ei se înşeală. Nimeni şi nimic nu se poate împotrivi hazardului care nu se supune și nici nu se prevede. I-am resimţit efectele în seara în care el mi-a permis nebănuitul rendez-vous cu un rege, personaj între realitate şi ficţiune, Ludovic al II-lea al Bavariei, ale cărui secrete le ignoram. Îi cunoşteam doar legenda, de la Visconti, şi locul morţii, căci pe zidul biroului am agăţat cartea poştală trimisă de mult de o prietenă, Anca Ovanez, care indica, printr-o cruce ce se înalţă singuratică pe marginea lacului Starnberg, locul unde regele s-a înecat. Sau a fost asasinat…
În noaptea aceea l-am descoperit pe regele bizar ce-şi are un precursor teatral, Richard al II-lea al lui Shakespeare, şi el un monarh ludic, lipsit de constrîngeri, obligat pînă la urmă la abdicare. Cioran spune că ar fi vrut să scrie o „istorie a abdicărilor“, fără a-l cita, dar printre ele trebuie adăugată şi cea a lui Ludovic, bavarezul iraţional. De unde-i provine atracţia? De unde-i provine enigma? Acum ştiu – din amestecul insolit de emotivitate absolută şi de exerciţiu arbitrar al puterii. El nu se simte responsabil decît faţă de sine şi de afectele care‑l conduc, îl absorb şi domină. El nu e de aici. El nu-şi e stăpîn. Moştenitor, la 14 ani, tînărul succesor la tron ascultă pentru prima oară, la München, Lohengrin şi resimte impactul acestei revelaţii totale cu o violenţă fără seamăn. În lacrimi, el rămîne imobil ore întregi după spectacol, ca şi cum şi-ar fi întîlnit dublul, ca şi cum şi-ar fi descoperit lumea proprie plasată sub semnul mitului wagnerian. Întîlnire decisivă pentru adolescentul care pătrunde în universul fanatasmatic astfel revelat şi de care niciodată nu va fi eliberat. Wagner îi e genitorul mitic. Dar cîtă afectivitate purta regele în sine pentru ca muzica să producă în el o asemenea deflagraţie! Aceasta-i scena originară ce explică totul.
Ludovic se va dărui fantasmei wagneriene şi îşi va construi un castel după modelul inspirat de maestrul său, pe care-l va primi cîţiva ani mai tîrziu la curte, cu fast şi totală dăruire. Îi va construi la Bayreuth templul muzical menit să-i exalte opera şi viziunea culturii germane graţie unor acte şi personaje medievale. Wagner devine curtezanul bătrîn căruia regele nu-i refuză nimic, artistul capricios ce profită scandalos de fascinaţia fără de limite pe care o exercită asupra admiratorului său monarhic. Cît de mediocru e „maestrul“ şi cît de tragic e „discipolul“ ce va trebui să accepte decizia miniştrilor săi de a-l alunga pe acest Wagner idolatrizat, devenit, pentru toţi, detestabil… Mort la Veneţia, regele îi va acorda trenul său personal pentru a i se transporta sicriul, dar durerea-i extremă îl determină să nu asiste la funeralii. Iubire fără de margini! Cum să nu-l iubeşti pe Ludovic?
Ludovic va construi apoi palate bizare, care în epocă vor sfîrşi prin a goli tezaurul ţării, dar acum, graţie turismului, se vor răscumpăra înmulţit. Lebăda lui Lohengrin se plimba pe lacurile subterane şi stîncile evocau universul fantastic al Nibelungilor. Ludovic exercită puterea ca pe un act personal, determinat de propriile-i nelinişti şi dominat de imaginarul de care nu se putea disocia. El se manifestă arbitrar în numele unei frumuseţi absente, al cărei amant insaţiabil regele se declară a fi, Fata morgana a monarhului disperat.
Regele fără restricţii îl evocă şi pe Caligula, personajul lui Camus, jucat genial acum mulţi ani în spectacolul memorabil al lui Mihai Măniuţiu. Ambii sînt posedaţi de o fantasmă a cărei „realitate“ nu‑i lasă în pace şi le interzice să se consoleze. Împăratul roman îşi deplînge sora şi devine tiran în numele acestei dispariţii a cărei rană nu se cicatrizează, regele bavarez în numele unei fantasme ce îl urmăreşte fără repaus. Caligula şi Ludovic, ambii sînt infectaţi de insomnie cronică şi, parcă fiindu-le teamă să se confrunte cu lumina, se scoală la ceas de seară şi trăiesc în noapte. Ei îşi sînt fraţi în melancolie metafizică.
Ludovic rupe o promisiune de căsnicie pentru a-şi recunoaşte pulsiunea homosexuală, dar aceasta nu-l împiedică să se dedice unor figuri feminine ca partenere de substituţie. El adoră libertatea Mariei-Antoaneta, dezinvoltura ce a perturbat regulile curţii versailleze şi curajul de a institui o nouă sensibilitate. Pe de altă parte, tot o rebelă ca el, Sissi îi va deveni parteneră constantă de vis şi peregrinări călare, mereu pe „cal alb“, semn de putere şi referinţă magică. Sissi şi Ludovic, logodnici îndepărtaţi de realitatea curţii, străini de exigențele ei, liberi într-o lume imaginară comun împărtăşită. Sissi îşi abandonează împăratul materialist, pe Franz Josef, Ludovic se retrage în palatele sale, unde refuză să i se facă portretul. El îşi explorează astfel abisurile interioare şi totodată evită confruntarea cu imaginea sa ce se deteriora progresiv. Ludovic va fi obligat să abdice şi va fi internat într-un azil, sfîrşind apoi înecat, împreună cu doctorul său, în lacul pe care se pare că voia să-l traverseze pentru a o regăsi, pe celălalt mal, pe Sissi care, cîţiva ani mai tîrziu, sfîrşeşte înjunghiată de un alienat mintal. Fantasme comune, destine comune.
În lumea economiei şi a finanţei care se instaurează în secolul al XIX-lea, Ludovic e un străin. Şi lui i s-ar putea asocia o altă figură, integral fictivă, aceea prinţului Mîșkin, „idiotul“ dostoievskian. Prinţul pare a fi un alter ego al regelui bavarez, pierdut şi totodată fascinant tocmai prin fragilitatea ce-l defineşte şi înstrăinează de cercurile prozaice în sînul cărora evoluează. Regele şi prinţul aparţin aceleiaşi familii, ambii confruntaţi cu posesorii puterii istorice, concrete, miniştri intransigenţi sau capitalişti violenţi, căci în ambii răsună ecourile unei alte lumi, îndepărtate şi inacessibile prezentului. Cum să nu-i iubim pe amîndoi, aşa cum, ireal şi platonic, i-au iubit Sissi ori Nastasia Filipovna? Femei mitice care s-au apropiat de aceşti aristocraţi ai inimii trăind în paradisul purităţii afective, refractar la infernul cotidian al finanţei.
Ludovic şi Mîșkin sînt modelele emblematice ale acelor artişti, scriitori sau muzicieni, care fac din propria lor fragilitate universul din care se hrănesc: Debussy şi Proust, Maeterlinck şi Hammershoi. Frecventîndu-le opera, avem ocazia de a ne reconforta cu apa clară a emoţiei nepervertite. Ei sînt neprotejați şi distribuie totodată lecţii implicite: „Eu sînt atît de fragil încît nimeni nu mă poate suspecta de autoritate“, spunea Klaus Michael Grüber, regizorul mitologic al generaţiei mele, care aparţinea aceluiaşi cerc. Era şi el un fel de „rege“ şi „prinţ“ laolaltă. Un monarh al scenei ce refuza orice altă putere decît aceea a sentimentului asociat frumuseţii.
George Banu este critic de teatru.
