Obstinaţie şi dispersie
Basarab Nicolescu mi-a relatat odată un comentariu al lui Peter Brook privindu-mă: „De ce George se dispersează şi nu se concentrează?“ Constatare implicînd evident o rezervă critică, dar totodată un diagnostic lucid. De ani de zile, observaţia aceasta mă acompaniază şi o interoghez, căci, dincolo de mediocra mea relaţie cu viaţa, mi se pare a fi dilema artistului modern: obstinaţie sau dispersie. Antinomie între două opţiuni, între două atitudini ce se constituie în mărturii ale relaţiei pe care o adoptă cu arta sau viaţa.
Dispersia implică o neîncredere faţă de sine. Cel ce o practică atestă implicit îndoiala de a putea ajunge la un adevăr unic, la o afirmaţie de sine, împlinită şi definitivă. El nu se fixează şi, disperat, acumulează experienţele, eşecurile, hărţuit de perspectiva constantă a dezamăgirii. „Essayer encore, échouer toujours“, „să încerci încă o dată, să eşuezi mereu“ – acesta îi e destinul, pentru a prelua o inspirată formulă a marelui regizor Peter Stein. Dispersia nu e sinonimă doar cu alienarea prin mişcare lipsită de busolă şi stea polară, ea e expresia implicită a unei neputinţe. Alerg în diverse direcţii, căci nimic nu mă satisface durabil, acumulez în loc să mă concentrez, căci nu mă pot ataşa unei certitudini – acesta e refrenul secret al celui ce se dispersează! Nu am orgoliul, nici speranţa de a putea găsi un nucleu indestructibil şi de aceea mă rătăcesc printre dorinţe temporare şi reuşite succesive, admite cel care se recunoaşte în acest destin. Căci e un destin ce poate fi asumat sau, mai rar, combătut. Patrice Chéreau nu desemna oare tocmai acest orizont cînd, pentru a se consola, afirma: „Voi ajunge într-o zi…“ Voi ajunge la ce aspir, dar nu ajung încă! O terapie prin proiecţie şi perspectiva de acces la dorinţa definitivă, interior construită. Dispersia, în sensul ei dureros, implică această sfîşiere.
Ea se extinde şi cuprinde domenii diferite. E dispersat copilul care, într-o cofetărie, îi răspunde mamei care, excedată de lipsa lui de decizie, îi cere o opţiune: „Mie îmi plac toate prăjiturile“. Dispersia se defineşte tocmai prin această diseminare generalizată într-un cîmp, cultural, culinar, artistic. Dar, ca motivaţie profundă, se poate cita celebra replică a amantului care şi-a pierdut iubita şi traversează lumea răspunzînd la întrebarea „Crezi că e aici?“ „Nu, dar eu o caut peste tot.“ Acesta e sensul profund al replicii lui Chéreau: să explorezi cu riscul dispersiei, dar fără a uita motivaţia ultimă. În confuzia actelor, să nu abandonezi speranţa unei descoperiri ultime. Cum a fost cazul lui Kantor, care şi-a încetat dispersia la bătrîneţe graţie celebrei sale Clase moarte.
„Adevărul e la suprafaţă“, pielea îl conţine, spunea acest mare dispersat care a fost Paul Valéry. Jean Cocteau poate asuma şi el asemenea convingeri. Ei se disting prin graţie şi facilitate, prin rapiditate şi mobilitate. În mişcare, ei nu se decid şi nu se consacră unei obsesii. Ei sînt prizonierii multiplicităţii. Într-o plimbare, Einstein, agasat de Valéry care, fără încetare, îşi scoate un carnet pe care notează ceva, îl întreabă ce face. „De cîte ori am o idee, o scriu“, îi răspunde acesta. „Eu, cînd am o idee, nu o uit“, conchide Einstein, refractar la zigzagurile dispersiei.
În artă, şi în teatru mai mult, dispersia poate fi mirajul care penalizează artiştii inapţi de a se dărui unei căi, care se deplasează asemeni unor haotici electroni liberi, panicaţi de perspectiva eşecului şi însetaţi de atracţia succesului. Ei nu aşteaptă, ei nu tulbură, ei doar seduc. Pentru că sînt absorbiţi de farmecul clipei şi nicicum de perspectiva duratei. Dispersia e un scepticism ce se disimulează: cînd eşecul e sigur, atunci măcar să ne abandonăm vitezei şi absenţei de opţiune. Să ne rătăcim conştienţi, căci oricum nu ne putem găsi. Asemeni regizorului care montează azi Ibsen şi mîine Labiche sau poetului care alternează versuri savante şi aforisme creionate spontan. Unde li se ascunde adevărul? În această mişcare perpetuă, ca simptom tacit al neputinţei.
Beckett, dimpotrivă, şi-a asumat ca indispensabilă conduită obstinaţia cuiului „bătut în acelaşi loc, pînă la capăt“. Dispersia nu îl ameninţă. El îşi precizase ţinta şi se îndrepta spre ea fără ocoluri sau rătăciri. Aceasta va fi poziţia adoptată de creatorii modernităţii. Obstinaţia le permite să impună un univers, să afirme o identitate şi să facă recognoscibilă o semnătură. Giacometti sau Mondrian, ca şi atîţia alţii, odată depăşite incertitudinile debutului, opaci la orice divagaţii sau excursii altundeva, reiau aceleaşi motive, expun aceleaşi preocupări. Universul le e constituit, ei consimt la această fidelitate, dar totodată se constituie în prizonierii săi.
Obstinaţia produce o coerenţă ce rezistă şi se afirmă în timp. Dar cum să nu remarcăm epuizarea care o ameninţă în timp? Căci, concentrate asupra lor înşile, universurile astfel produse sfîrşesc prin a se epuiza, a se scleroza: le lipseşte dezinvoltura dispersiei. Cum să nu constaţi declinul lui Chagall sau al lui Miró, care, la capăt de viaţă, reiau obosiţi aceleaşi teme şi compoziţii? Pe Kantor aceleaşi pericol îl ameninţă, dar moartea i-a evitat degradarea.
Picasso a cultivat echilibrul savant între obstinaţie şi dispersie, conştient de pericolele pe care una sau alta dintre opţiuni, prin abuz, le presupune. El a trecut de la perioada albastră la cea roz, de la cubism la neo-academism, netemîndu se de eşecuri şi nevrînd să imobilizeze reuşitele. De aceea Picasso e unic. Cînd îi privim traiectoria, ca aceea a lui Stravinski, dublul său muzical, recunoaştem dialectica savantă între viteza dispersiei şi stagnarea obstinaţiei.
Radicalitatea acestei opoziţii e proprie modernităţii căci, în secolele precedente, se practica o relativizare a termenilor astfel încît să se conserve şi unitatea unui stil, şi libertatea unui artist. Tiţian sau Tintoretto, Rembrandt sau Velázquez captivează prin efectul subtil de recunoaştere ce-l produc fără a impune voluntarist un univers strict identificat, asemeni acelora propuse de artiştii moderni.
Dispersia se asociază suprafeţei, obstinaţia – profunzimii. Una e orizontală, cealaltă verticală. Yoshi Oida, marele actor japonez al lui Peter Brook, spunea: „Occidentul caută pe întindere, Orientul sapă pe un singur loc“.
Sînt dispersat pentru că nu mi-am găsit adevărul unic. Aşa i-am răspuns, cu ani în urmă, lui Peter Brook, cel care a fost fascinat de Grotowski, artistul care, în teatru, a fost singurul ce şi-a respectat obstinaţia unei alegeri pentru a o părăsi cînd a considerat-o epuizată. El a găsit şi, la momentul oportun, a părăsit ce l-a constituit. Dispersia nu l-a ameninţat şi obstinaţia l-a definit.
George Banu este critic de teatru.
Foto: 1 – George Banu şi Peter Brook, 2 – Peter Brook şi Jerzy Grotowski
