ARTE PERFORMATIVE

Pentru Insula, Ada Milea a gîndit iniţial o versiune concertistică, realizată împreună cu violonistul Alexandru Bălănescu, cu variante ulterioare, inclusiv una „cu jucării“, avîndu-i parteneri pe Anca Hanu şi Bobo Burlăcianu.

Olivier Py anunță pentru ediția viitoare un festival a cărui tematică principală va fi cea a genului: „Transidentitate, transsexualitate, libertatea de a fi ce vrei“.

„Georges, a fost formidabil să vin încă o dată în ţara ta, în România. Îţi iubesc ţara. Mulţumesc pentru tot. Cu multă dragoste, Bob.“

Actorii funcţionează cu umor şi detaşare ca voci publice care se situează de o parte sau alta a conflictului: tradiţionalişti, creştinopaţi, jurnalişti belicoşi şi victimele acestora, agresate „pentru binele lor“.

Stabilitatea oferită de teatrul de stat te înghite, te îndobitocește. Trăiam un vis, dar nu era al meu, poate al regizorului, al scenografului, al colegului de scenă, al directorului, dar sigur nu al meu. Nu mă mai identificam cu nimic din ce se întîmpla la «Eugène Ionesco» și după nouă ani am plecat.

Cu Teatru-Spălătorie lucrurile nu stau grozav acasă. În timp ce Europa le oferă granturi şi colaborări – „Oamenii ne-au văzut şi ne-au invitat“ –, în ţară li se răspunde cu apatie.

Festivalul Comediei Româneşti, organizat de Teatrul de Comedie din Bucureşti, este un eveniment eclectic, cu spectacole indoor şi outdoor (pentru diverse categorii de vîrstă), instalaţii, lansări de carte şi conferinţe.

Uneducated este un spectacol exemplificator despre sistemul de învăţămînt aproape complet distrus din Republica Moldova.

Primele zile au propus și primele provocări; l-am regăsit pe dramaturgul Matei Vișniec cu două spectacole, dar nu în formula care l-a consacrat, post-absurdul și verva sa poetică, am regăsit aici dramaturgul ce privește cu ochii jurnalistului, comentator politic la RFI Paris.

Trei dintre spectacolele Teatrului-Spălătorie tratează în diverse feluri tema războiului. Ceea ce diferă de la un spectacol la altul este războiul însuşi: al Doilea Război Mondial în Clear History, cel din spatele Cortinei de Fier în Vorbind despre vreme şi conflictul separatist din regiunea Doneţk în Life.

Am văzut în primăvară, la Tîrgu Mureş, Pescăruşul de Cehov, în regia lui Attila Keresztes,un spectacol care se petrecea în teatrul lui Treplev şi care exhiba tendinţele spre teatralizare ale personajelor, ce simţeau nevoia „să joace“ sau „să regizeze“ (adică să îi manipuleze pe ceilalţi).

Rhett Butler zicea că averea se face cînd se prăbuşeşte o lume.

Familia fără zahăr – analiză comic-dramatică a familiei la români, realizată în plină dezbatere asupra redefinirii constituţionale a acesteia, spectacolul oferă o imagine de ansamblu asupra modelelor, regulilor şi viciilor înregistrate în celula de bază a societăţii. Spectacolul înregistrează declinul, în practică, al ideii clasice de familie, tot mai restrictivă în raport cu schimbările din societate.

Cu prima sa montare la Teatrul Naţional din Craiova, Radu Afrim are de cucerit publicul local, neobişnuit cu limbajul său performativ, cu temele şi arhiva de personaje pe care regizorul le poartă cu el.

Războiul nu a început încă şi Psycho sînt spectacole complet diferite, dar au în comun distopia în care omul contemporan îşi configurează existenţa, obiectiv şi subiectiv, în lumea cea mare şi în lumile personale.

Din ultima sa fotografie, în costum tradiţional, cu un buchet de flori în mînă, Szomna Grancsa priveşte direct în obiectiv. Zîmbeşte, dar ochii îi sînt trişti şi zîmbetul resemnat. La 1 iunie 2007, în satul Frumoasa din judeţul Harghita, fata de 17 ani s-a sinucis.

Sfîntu Gheorghe este un oraş introvertit, dominat de două culturi (deşi aici trăiesc trei etnii, dar asta este deja o altă poveste, povestită de Peca şi Mărgineanu în Sfîntul din Sfîntu Gheorghe) şi de două limbi, ceea ce pune la încercare mentalitatea şi sentimentele unui străin, un oraş în care poţi să-ţi găseşti pacea, dar şi să înnebuneşti de atîta linişte, vindecătoare pentru unii şi insuportabilă pentru alţii, un oraş în care te poţi ascunde şi, ceva mai greu, te poţi afirma.

Ce mi se pare interesant la nivel performativ în Plastic este modul în care reuşeşte să opună veridic un singur personaj, aproape mut şi prea puţin actant, unui grup activ şi foarte vocal. Şi să-l facă să cîştige.

Performerele folosesc creativ cutiile de carton care devin spaţii de configurare a recluziunii şi a eşecului socializării.

Pescăruşul este o reuşită a excelentei trupe maghiare de la Tîrgu Mureş care explorează, într-un spaţiu aproape gol, perspectivele teatrului asupra vieţii. Şi viceversa.

Şumudică, dacă bate Steaua – pardon, FCSB –, poate să facă pipi şi în capul spectatorilor, că rezultatul tot nu se mai schimbă. Şi tot va fi un mare antrenor. Nu vă mai oripilaţi, am visat la lumea asta! Evident, în poze nu venea cu miros.

Cu o populaţie jumătate română, jumătate maghiară, Tîrgu Mureş este un oraş marcat de compoziţia etnică. Primul conflict interetnic postrevoluţionar a avut loc aici, pe 20 martie 1990, şi a rămas pînă acum cel mai violent moment de după căderea regimului comunist: cinci morţi şi mulţi răniţi.

La Teatrul Evreiesc de Stat, spectacolul Corp străin porneşte de la ideea că (mai) toţi sîntem imigranţi, dar lărgeşte perspectiva asupra subiectului, se detaşează de situaţiile concrete, din care se inspiră şi pe care le particularizează, şi se focusează pe termenul de „străin“ şi pe rezonanţele sale negative.

Tipologii corporatiste, indivizi depersonalizaţi în birouri, claustraţi în propriile funcţii/poziţii şi care capătă identitate în afara spaţiului de lucru: un IT-ist sexy şi anxios, un şef cu probleme în căsnicie şi o şefă obsedată de muncă, un curier afemeiat şi cvartetul secretarelor: o femeie avidă de atenţie, cu un intelect limitat şi gata oricînd să confunde interesul altora pentru ea cu afectul (excelentă Dana Voicu), o alta obsedată de paranormal (Raluca Botez), una timidă, „victima“ grup

Tragedia Nunta însîngerată (1932) este edificatoare pentru stilul lui Federico garcia Lorca. Simbolurile romantice din text sînt transformate în clişee ironice în spectacol.

Piesa combină realism psihologic, grotesc, suprarealism, misticism în povestea unui bărbat care descoperă că şi-a trăit viaţa în derizoriu, cu o căsnicie şi un job dominate de minciuni şi alcool.

„Pentru că nu m-a înlocuit am supravieţuit“, îmi va mărturisi ea cu ochii umezi. Şi azi continuă să joace rolul.

Deşteptarea primăverii de la Teatrul Mic este un demers curajos, care a angrenat toată instituţia într-un efort considerabil. Deşi interesant ca perspectivă asupra unui text clasic, parţial datat, spectacolul rămîne admirabil ca propunere, dar nefinalizat ca viziune.

Palatul „Universul“ din centrul Capitalei se transformă într-un hub cultural. În decurs de cîteva luni, aici s-au deschis Teatrul Apollo 111 şi Linotip – Centru Independent Coregrafic.

Spectacol lucid, care chestionează scopul artei şi responsabilitatea artistului, Artists Talk lasă deschisă o întrebare: opera este anulată de delictul de opinie al autorului? Aici doar publicul poate răspunde.

Una dintre problemele adaptării pentru scenă sau ecran a unui text celebru este aceea că publicul are aşteptări bine conturate. În cazul Micului Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry, stereotipia imageriei în mentalul public este accentuată de desenele autorului care însoţesc textul.

Proiectul „Vîrsta 4“, derulat la Căminul „Amalia şi Şef Rabin Dr. Moses Rosen“ din Bucureşti de către un grup de artişti interesat să lucreze cu o comunitate abandonată sau ignorată de restul societăţii, este unic în România.

Pe piaţa de carte din România au început să apară în ultimii ani volume de analiză, sub diferite aspecte, a teatrului autohton postcomunist. Situaţia este îmbucurătoare, căci cărţile de critică şi teorie teatrală sînt puţine, iar dintre acestea, majoritatea este alcătuită din volume traduse, ale unor teoreticieni clasici sau care chestionează fenomene externe şi artişti străini.

Apărut în 2014 ca un spaţiu dedicat tinerilor artişti, Reactor este unul din spaţiile independente cu evoluţie spectaculoasă.

Fetiţa-soldat conturează microcosmosul lui Ami, o puştoaică iscoditoare şi plină de imaginaţie, care trăieşte împreună cu bunica sa. Apartamentul lor este micuţ, dar, pentru Ami, el reprezintă întreaga lume pe care o explorează şi o modifică după propria imaginaţie.

Sub impulsul lui Artaud, barierele cuvîntului ca mijloc de comunicare au fost atunci atacate în favoarea „strigătului“ sau a „cîntecului“, căci astfel corpul se putea manifesta liber de constrîngeri şi mai cu seamă devenea apt să producă solidarităţi colective fiindcă, aliaţi, spectatorii şi actorii le resimțeau contaminarea afectivă, puterea energetică.

Marea ruşine este primul spectacol despre sclavia romilor, necesar ca informare asupra trecutului şi conştientizare a prezentului atît pentru comunitatea romă, cît și pentru români.

De curînd, în Bucureşti a apărut un teatru nou. Apollo 111 foloseşte un spaţiu din clădirea Universul, pe care l-a amenajat în stil urban (brut-industrial), cu bar în foaier şi o sală cu 127 de locuri. Ce aduce nou este conceptul: un adevărat teatru de proiecte, cu spectacole care se joacă o perioadă limitată de timp.

Care este adevărul şi ce îndreptăţeşte societatea – părinţi, copii – să reacţioneze agresiv, prin stigmatizare publică şi violenţă?

Că veni vorba despre vreme este un poem urban care radiografiază istoria (relativ) recentă şi modul în care manipularea politică transgresează generaţiile, spaţiile şi sistemele de guvernare.

Cuminţenia lui Manuel Pelmuş e mai mult despre umorile noastre decît despre statuia lui Brâncuşi.

Spectacolele, aceste cristale distinct extrase din bibliografia de viaţă şi de artă, ne restituie emoţia poetică trăită în obscuritatea sălilor.

Oliver Frljic face spectacole provocatoare, care ţin mintea spectatorului în priză.

Temps D’Images provoacă, uneori fără menajamente, gîndirea. Continuă să fie pentru România o platformă care catalizează vibraţiile societăţii şi ale vremurilor în diferite formule artistice: teatru, dans, instalaţii vizuale şi performative, cărţi, concerte, ateliere, conferinţe.

În Mothers of Steel, doi roboţi umanoizi refac istoria lumii din emoţii. Şi ce emoţie ar fi mai potrivită pentru asta decît plînsul?

„Nu sînt doar coregraf, întotdeauna mi-am scris dansurile“ – interviu cu Gigi CĂCIULEANU

Carolyn Carlson are 73 de ani şi fluiditatea unui peşte.

Dincolo de orice aprecieri generale, sîntem de acord că un festival național a­nual nu poate reflecta decît starea actuală a teatrului românesc.

În FNT, Gigi Căciuleanu a beneficiat de o inspirată combinaţie a două dintre creaţiile sale, Un minut de dans sau Uf!!! (Teatrul Mic, Bucureşti) şi Vivaldi şi anotimpurile (Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu“), ­căci structura de laborator a celei dintîi a oferit informaţiile necesare pentru decriptarea celei de-a doua.