● Vîrsta 4 – comunitatea de creaţie 2009-2016, coordonatori: Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, David Schwartz. Editori: ADO şi Hecate. 

Proiectul „Vîrsta 4“, derulat la Căminul „Amalia şi Şef Rabin Dr. Moses Rosen“ din Bucureşti de către un grup de artişti interesat să lucreze cu o comunitate abandonată sau ignorată de restul societăţii, este unic în România. În mentalul colectiv, persoanele vîrstnice sînt privite ca o categorie socială care şi-a terminat resursele de creaţie şi productivitate. Bătrînii apar în prim-planul vieţii publice numai în preajma alegerilor şi sînt văzuţi ca un electorat disciplinat şi sensibil la promisiuni populiste, o percepţie stereotipă care a dus la o fractură între vîrstnici şi restul populaţiei (retorica socială de după alegerile parlamentare din decembrie 2016 stă mărturie în acest sens).

„Vîrsta 4“ se adresează unei categorii de vîrstnici care s-a retras din viaţa socială: rezidenţii căminelor de bătrîni. Proiectul a fost iniţiat la Căminul „Moses Rosen“ din Bucureşti şi deşi s-a intenţionat extinderea lui în alte instituţii similare, acest lucru nu a fost posibil. Pe de o parte, doar artiştii implicaţi în proiectul iniţial ar fi putut să o facă, întrucît alţii nu s-au arătat interesaţi – munca este dificilă, delicată şi bazată parţial pe voluntariat –, pe de alta, s-a creat o legătură afectivă puternică între artişti şi rezidenţi, care nu s-a mai putut desface. Astfel, artiştii au preferat să exploreze diferite moduri de dezvoltare a proiectului în acelaşi cămin. Teatru, dans, ateliere de scriere, desen sau fotografie, proiecţii de filme, toate sînt variante de activare a vîrstnicilor şi de recuperare şi arhivare a unor istorii personale, altfel pierdute şi care corespund unor percepţii directe şi subiective ale istoriei „mari“, oficiale. Echipa proiectului a considerat necesar ca, după șapte ani de activitate, să existe o carte care să documenteze întreaga muncă şi să păstreze nu doar metodele de lucru şi rezultatele lor, ci şi memoria rezidenţilor participanţi, unii dispăruţi între timp. Aşa a apărut în toamna trecută, cu sprijinul AFCN, volumul Vîrsta 4 – comunitatea de creaţie 2009-2016, coordonatori: Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu şi David Schwartz. Este vorba, de fapt, de o carte album în care sînt prezentate conceptul, conţinutul şi contextul activităţilor de la cămin. „De fapt, departe de a face mici gesturi caritabile, artiştii se implică în­tr un program de redare a demnităţii pierdute a unor persoane cărora le este redus drastic gradul de participare în sfera publică“, scrie David Schwartz. Mihaela Michailov face precizări subtile legate de recuperarea memoriilor subiective: „Poveştile performate în toate spectacolele în care artiştii/ele şi rezidenţii/ele au lucrat sînt istorii ale demnităţii umane, rezistenţei solidare şi recuperării politic narative a unui secol de existenţă prea puţin consemnată. Sînt istoriile unor oameni pentru care actul de a povesti este cea mai valoroasă experienţă de educaţie comunitară, în raport cu care artiştii s-au modificat fundamental tocmai datorită încrederii pe care rezidentele şi rezidenţii le-au dat-o“.

Mi se pare important ca amintirile bătrînilor din cămin, martori ai unor timpuri memorabile, întunecate sau controversate, să fie cunoscute, dacă nu prin spectacole – mai puţin accesibile, căci frecvenţa lor este redusă şi reprezentarea poate avea loc numai în Capitală, unde se află căminul, actanţii nefiind deplasabili în alte oraşe –, atunci măcar prin acest volum-arhivă, deopotrivă informal şi emoţional.

● Miruna Runcan, Odeon 70 – Aventură istoric-omagială, Editura Oscar Print. 

Dacă echipa Vîrsta 4 a documentat șapte ani de lucru la Căminul „Moses Rosen“, criticul Miruna Runcan a recuperat 70 ani de istorie a Teatrului Odeon din Bucureşti. Proiectul Odeon 70 – Aventură istoric-omagială este admirabil în condiţiile în care s-a pierdut mult din memoria teatrului autohton, iar recuperările au fost extrem de puţine (una vizează Teatrul de Comedie: arhiva vizuală Comedia Remix. Un document colectiv. Confesiuni şi perspective 1960-1990, proiect de cercetare realizat de Cristina Modreanu şi Maria Draghici, 2015). Munca dificilă a reconstituirii istoriei Odeonului începe de la domeniul Golescu-Grant şi primul teatru de cartier „de la piciorul podului“, trece prin perioada Teatrului muncitoresc CFR Giuleşti, înregistrează schimbarea direcţiei artistice de la teatru popular la teatru de artă, consemnează obţinerea surprinzătoare a Sălii Comedia din Calea Victoriei (actualul sediu) a Teatrului Naţional şi schimbările de după căderea regimului comunist (printre altele, cu cele două directorate ale lui Alexandru Dabija).

Demersul Mirunei Runcan, fost secretar literar al Odeonului, este profund şi complex, căci în acest volum sînt adunate şi interpretate materiale de arhivă, sînt prezentate contextele istorice, sînt analizate direcţia artistică a teatrului de-a lungul vremii şi conceptele unor spectacole legendare (precum Richard al III lea în regia lui Mihai Măniuţiu), există materiale informative şi cronici pentru aproape fiecare spectacol produs de fostul Teatrul Giuleşti. De asemenea, sînt reliefate portretele unor personalităţi care au avut un impact major în istoria instituţiei (de la Elena Deleanu la Alexandru Dabija). Cartea este ilustrată cu imagini şi este interesant de urmărit cum „se schimbă“ vremurile şi la nivel vizual, căci fotografiile alb-negru din epoca comunistă sînt urmate de unele color, pentru istoria de după 1990.

„Teatrul Giuleşti/Odeon nu are două istorii distincte, ci una singură, a cărei continuitate în devenire e, sper, vizibilă nu numai din documentarea pe care am parcurs-o, ci şi în cîteva din trăsăturile esenţiale dezvoltate atît înainte, cît şi după 1989. Cu toate suişurile şi coborîşurile inerente unui număr atît de întins de ani, tendinţa de a pune în echilibru teatrul «de artă înaltă» cu spectacolul popular, dar de ţinută, e una ce se constituie în coloana vertebrală repertorială.“ 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: G. Dăscălescu