Matrioşka teatrală
● Pescăruşul de A.P. Cehov, regia: Attila Keresztes, scenografia: Fodor Viola, costume: Bianca Imelda Jeremias, muzică: Csaba Boros, asistent regizor: Franciska Keresztes. Cu: Fülöp B. Erzsébet, Bartha László Zsolt, Makra Lajos, Kádár Noémi, Györffy András, Lörincz Ágnes, Varga Andrea, Korpos András, Biró József, Henn János, Sallós Csaba. Teatrul Național Tîrgu Mureș, Compania „Tompa Miklós“.
În Pescăruşul, Cehov reinterpretează în registru „minor“ un text esenţial al dramaturgiei universale, Hamlet de Shakespeare, aflat (încă de pe vremea cînd Anton Pavlovici îşi scria comediile) pe un soclu la care se uită, cu jind şi pioasă admiraţie, mai toţi aspiranţii la gloria scenei. Cehov ironizează tragedia confratelui său britanic prin reconfigurarea ei într-o „banală“ dramă de familie în care surprinde, graţie talentului şi lucidităţii sale, dar şi unui sănătos simţ al umorului, natura umană în vulnerabilitatea şi ridicolul ei.
Cehov este un dramaturg sacralizat, mai cu seamă în estul Europei, unde ninge poetic prin Livezile de vişini, iar cele Trei surori îşi plîng iubirile lîngă samovar. Abordările moderne nu lipsesc, desigur, dar esenţială mi se pare a fi găsirea unor mize valabile în lumea contemporană pentru aceste texte. La Pescăruşul, mizele par a fi legate de evoluţia limbajului performativ şi de rolurile artei. Nu întîmplător, în varianta de la Tîrgu Mureş a lui Attila Keresztes, Treplev depune la picioarele Ninei o pasăre ambalată ca la magazin şi, probabil, congelată (forme „încremenite“ de artă). Spaţiul de joc este scena mare a Teatrului Naţional, unde publicul este plasat pe două laturi. În mijloc se află un şir de practicabile cu multiple întrebuinţări, iar în colţ, un pian la care Treplev, deprimat, cîntă aproape încontinuu. Scena este delimitată de cele două cortine, de catifea şi de metal, coborîte pînă la nivelul la care spectatorul şi actorul trebuie să se aplece ca să pătrundă în spaţiul de joc. La intrarea publicului, actorii-personaje stau pe gradene, interacţionează cu spectatorii sau se plimbă prin decor, aşteptînd începerea spectacolului. Se pune astfel o ramă de teatru în teatru – alta decît cea generată de piesa lui Treplev –, susţinută pe parcurs de discursurile personajelor adresate publicului, precum cel al lui Trigorin, care îşi expune la microfon, ostentativ, ca într-o conferinţă, opiniile despre literatură. La final, personajele, mai puţin Nina, Treplev, Maşa şi Sorin, se retrag în fundal, dincolo de cortina de metal, privindu-i „ca la teatru“ pe cei patru rămaşi pe scenă. Ce face Attila Keresztes este să creeze, în jurul teatrului simbolist al lui Treplev (aici un fel de performance, cu Nina reprezentînd embrionul primordial al vieţii), unul realist şi cinic, regizat de personajele însele, care invită personal publicul la „vizionare“. Pescăruşul lui Keresztes este spectacolul unui spectacol, în care piesa lui Treplev este doar sîmburele.
Prin urmare, actanţii au o identitate multiplicată, iar stilul de joc implică detaşarea ca formulă de delimitare a unor ipostaze faţă de altele. Unii, precum Arkadina, Trigorin sau Dorn, sînt autorii „spectacolului“, alţii, ca Treplev sau Nina, doar personaje. Există o dihotomie clară între primii, poziţionaţi ca agresori morali (care îi manipulează pe ceilalţi, exploatîndu-le slăbiciunile – a se vedea flirtul Arkadinei cu Şamraev şi prefăcuta indiferenţă a lui Trigorin ca parte a procesului de seducţie a Ninei) şi ultimii, care joacă rolul victimelor. Scena finală este ilustrativă în acest sens, cu Arkadina, Trigorin şi ceilalţi aşezaţi pe scaune dincolo de cortină, privind impasibili sfîrşitul comediei umane pe care au creat-o, în care Sorin (actorul Lajos Makra a împlinit de curînd 80 ani) şi Treplev mor, iar Nina şi Maşa suferă un proces iremediabil de distrugere.
În această viziune, unele personaje suferă mutaţii faţă de scriitura lui Cehov. Arkadina este păstrată în conturul original, pe care Erzsébet Fülöp îl desenează cu precizie de filigran, creînd portretul unei femei orgolioase, care îşi obţine autoritatea prin ludic, victimizîndu-se sau flirtînd, fără teama de a şoca, de a se expune, un personaj vanitos, care îi provoacă pe ceilalţi doar pentru a-şi demonstra superioritatea. Trigorin este bărbatul-trofeu – András Korpos se foloseşte de fizicul său generos pentru asta –, complementar Arkadinei, prezenţa lui devine puternică, apăsătoare chiar, prin minimalismul gesturilor, dar nici el nu se fereşte de ludic (a se vedea „conferinţa“ menţionată mai sus). Este calculat şi rece şi asta se vede din modul în care o prinde pe Nina în mreje, distant, plictisit, fără empatie. Ambii sînt excelenţi manipulatori. Dorn (József Biró), un om care nu mai aşteaptă nimic, priveşte viaţa cu detaşare: relaţia adulterină cu Polina Andreevna (Lörincz Ágnes) nu depăşeşte sfera banalului, cu atît mai mult cu cît încornoratul Şamraev (Györffy András) pare mai preocupat de cai decît de nevastă. Medvedenko (Henn János) este un personaj la limita dintre victimă şi agresor, care încearcă să devină „invizibil“ cînd traversează scena prin crizele celorlalţi în căutarea Maşei, pe care o vînează cu asiduitatea unui hărţuitor.
Treplev suferă de anxietate, este hiperlucid (mă gîndesc la „simţ enorm şi văz monstruos“ al lui Caragiale), ceea ce îi provoacă o febrilitate bolnăvicioasă. Bartha László Zsolt face un personaj vizionar, fără cinism sau victimizare, dar avînd în el germenii ratării. De altfel, Treplev, Nina şi Maşa sînt singurii care nu „joacă“, nu îşi asumă o mască socială şi nu încearcă să manipuleze. Ca şi Treplev, Maşa îi observă pe ceilalţi şi trăieşte insuportabil de intens, actriţa Varga Andrea redînd această tensiune prin poziţia pe care o adoptă, de pîndă, pe vine. Nina este una din reuşitele spectacolului: Kádár Noémi îi dă o stîngăcie asociată cu inocenţa şi lipsa de experienţă de viaţă şi pune astfel premisele pentru ratarea ulterioară a personajului.
Pescăruşul este o reuşită a excelentei trupe maghiare de la Tîrgu Mureş care explorează, într-un spaţiu aproape gol, perspectivele teatrului asupra vieţii. Şi viceversa.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Z. Rab
