„Teatrul trebuie să fie incomod“ – portret: Doriana TALMAZAN

Cu bretonul tăiat drept, osatura ascuţită şi silueta fragilă, Doriana Talmazan este departe de a fi o actriţă decorativă. Membră a companiei Teatru-Spălătorie, împreună cu Nicoleta Esinencu şi Nora Dorogan, Doriana a lucrat întîi „la stat“, la Teatrul „Eugène Ionesco“ din Chişinău.

„Era visul fiecărui student la teatru să joace acolo. O lume confortabilă, care te face să te simți important, «mare artist».“ La un moment dat, acest vis nu i s-a mai potrivit. „M-am trezit că trăiam în două lumi paralele: una plină de probleme și evenimente sociale, politice, care ne influența în mod evident viața; și alta era lumea teatrului, din care făceam parte, care nu avea nici o conexiune cu realitatea. Trăim într-o realitate dură, în care relațiile umane devin tot mai șubrede, dar vorbim în scenă «despre frumos», în costume pompoase, cu decoruri scumpe. Regizorii se întrec între ei cine o să-l monteze pe Shakespeare sau Cehov încă mai «original» și actorii se screm să reinventeze personaje, «cu cît mai departe de tine, cu atît mai aproape de personaj», că doar așa ne-au învățat la școală. Dar, de fapt, e o bulă periculoasă care te distruge, în primul rînd ca individ, nu mai eşti atent și conectat la ce se întîmplă cu adevărat în lume și, mai ales, în imediata ta apropiere. Stabilitatea oferită de teatrul de stat te înghite, te îndobitocește. Trăiam un vis, dar nu era al meu, poate al regizorului, al scenografului, al colegului de scenă, al directorului, dar sigur nu al meu. Nu mă mai identificam cu nimic din ce se întîmpla la «Eugène Ionesco» și după nouă ani am plecat. Autoritatea regizorilor, încrederea oarbă pe care o au actorii în regizor, lipsa de confruntare de idei, asta m-a provocat să plec. Școala te învață să fii o bucată de plastilină în mîna regizorului, să te supui scenei, actorul este un nerv dezgolit, dar despre raţiune – nimic! Regizorul este rațiunea, el deține puterea.“

Cum din 2006 lucra şi în mediul independent, cu Nicoleta Esinencu – pînă în 2009 făcuseră deja „vreo cinci spectacole, pe care le-am jucat mai mult în afară“ –, cînd a decis să plece de la stat, a optat pentru implicarea totală în aceste proiecte. „Acum rîdem cînd ne amintim. Cînd am început să lucrăm împreună cu Nicoleta aveam păreri foarte diferite despre teatru. Ziceam: asta crede că știe mai bine decît Stanislavski cum trebuie să fie teatrul! Îmi distrugea orice regulă pe care am învățat-o la şcoală. Noi, actorii, eram derutați: cum să ieșim în scenă fără costum, fără machiaj, fără să facem caractere?! Cum să vorbim direct cu spectatorii și să reacționăm în funcţie de reacția lor, cum să fim noi înșine?! Și cum rămîne cu al patrulea perete, care te salvează de la orice eșec?! Împreună am descoperit și învățat că teatrul este despre azi, aici, că teatrul trebuie să fie personal, politic, incomod.“

Personajele ei „nu sînt abstracte. Omul care ți-a mărturisit povestea lui, pe care l-ai văzut, l-ai auzit, ai stat de vorbă cu el, a împărțit cu tine o parte din viața lui, ce poate fi mai concret? De exemplu, cînd făceam documentarea pentru Life şi am mers cu Nicoleta la Kiev, să le cunoaştem pe Alevtina și pe mama ei, Ludmila Andreevna (Căpșuna Andreevna), am fost foarte emoționate, ne era teamă că vom cunoaște pe altcineva decît ne imaginam, dar am cunoscut două femei extraordinare, puternice, care rezistau acelui conflict (n.r. – conflictul separatist din Doneţk), fiecare în felul ei. M-a ajutat foarte mult s-o cunosc pe Căpșuna Andreevna, am avut nevoie de acea «confirmare» (n.r. – Doriana joacă personajul Căpşuna Andreevna în spectacolul ­Life). Am petrecut o jumătate de zi împreună, am mîncat borș ucrainean gătit de ea, ne-a povestit despre grădina ei, n-am mai întîlnit pe cineva care să povestească cu atîta pasiune despre florile pe care le sădește și cu atîta rațiune despre viața pe timp de război. Sau interviul cu Roza, care a mărturisit pentru prima dată în viață cum a supraviețuit Holocaustului (n.r. – în spectacolul Clear History). Roza, Roif, care nu mai sînt printre noi, dar povestea lor ne-a rămas nouă, ca s-o transmitem cu multă grijă mai departe. Purtăm o responsabilitate pentru aceste confesiuni, unde vor ajunge, cum vor ajunge. Sau în Moldova independentă. Erată, sau în Ficțiune, unde aducem istoriile noastre personale. Nu este ușor să povestești despre tine sau familia ta. Sau în spectacolele Kstati o pogode şi Mame fără pizdă, vorbim despre evenimentele pe care le-am trăit sau evenimente pe care le trăiesc alţii, dar care ne influențează și pe noi. Este foarte diferit cum vorbești despre lucruri sau oameni inventați şi cum vorbești despre realitate.“

„Limba încă este un motiv de ură interetnică“

După șapte ani de Teatru-Spălătorie, au decis să părăsească spaţiul în care funcţionau. „Nu renunțăm la teatru, renunțăm la acest spațiu. În următorii doi ani vom lucra la două coproducții, una cu Schauspiel­haus Graz, alta cu HAU Berlin. Vom juca spectacolele și la Chișinău, poate într-un nou spaţiu. Vom continua să facem ceea ce știm cel mai bine – teatru.“

La Spălătorie, în „fişa postului“ intră mai multe lucruri. „Mi se pare important că procesul de documentare continuă și după ce spectacolul e gata și se joacă. Încercăm să ne implicăm în egală măsură în crearea spectacolului, e un lucru de echipă în care nu există ierarhie. Tot ce învățăm și acumulăm pe parcursul lucrului la spectacol devine parte a vieții noastre cotidiene. Încerc să îmi asum responsabilitatea de a spune povestea cuiva cît mai autentic. În primul rînd, să intereseze și apoi să emoţioneze. Să fiu fidelă poveștii, să n-o schimonosesc făcînd personaje. Să știi să ții echilibrul între emoție și rațiune, pentru mine asta înseamnă să reușești să transmiți povestea. Încerc să provoc măcar o parte din public să-și pună măcar o întrebare după spectacol. Teatrul este posibilitatea de a pune în discuție, de a provoca o reacție, cît de mică. Publicul este un partener de dialog și, dacă nu reușesc să creez un contact cu el, e aproape imposibil ca spectacolul să funcţioneze.“

Doriana punctează categoric: „Teatrul nu se va schimba atîta timp cît actorii acceptă să joace orice, numai să fie acolo sus, în față, pe scenă. Teatrul are nevoie de oameni onești, dedicați, curajoși, care gîndesc şi nu sînt manipulați, oameni care vor și au ce spune. Peste tot există artiști care sînt preocupați mai mult de ego-ul lor și ignoră ce se întîmplă în jurul lor. Teatrului de azi, și nu numai teatrului, îi lipsește empatia. (…) Teatrul m-a ajutat să mă descopăr, să caut, să mă raportez la ce se întîmplă în jurul meu, să am o părere, să am un argument puternic sau să-mi schimb părerea în fața altui argument, să fiu critică, autocritică, să-mi asum tot ce spun și fac. Și toate astea nu doar în scenă, ci și în afara ei.“

Cu chipul ei de Audrey Hepburn fără drăgălăşenie, Doriana ar putea face carieră în film. „Am jucat în două filme, dar nu pot să zic că a fost o experiență. Una a fost chiar neplăcută. Aveam un rol episodic, o evreică ce își salva copilul, în timp ce erau duși în coloană spre exterminare. Era o scenă foarte dură în care era implicată multă lume, inclusiv bătrîni din satul ucrainean unde au avut loc filmările și unde s-au întîmplat acele evenimente, erau oameni care au trăit acea perioadă. În timp ce filmam, regizorul s-a enervat pe unul din bătrînei, a urlat și l-a împins, l-a trîntit jos și l-a umilit. A doua zi mi-am luat rucsacul şi am plecat de acolo. Ultima scenă au filmat-o fără mine. N-am văzut filmul și nici nu mă interesează în contextul în care regizorii au un comportament ipocrit și pretind că vorbesc despre umanitate.“

În Republica Moldova, două culturi, două limbi, două atitudini – cucerit şi cuceritor – încearcă să-şi găsească identitatea comună. La Teatru-Spălătorie, aceste culturi se exprimă liber. „E absolut firesc, așa cum se întîmplă în viața de zi cu zi. Dacă vînzătoarea sau taximetristul sau vecinul vorbește cu mine în rusă, îi răspund și eu în rusă. Trăim într-o țară în care se vorbesc două limbi şi trebuie să acceptăm asta. La noi, din păcate, limba încă mai este un motiv de ură interetnică. Intenționat folosim ambele limbi în spectacolele noastre. De obicei, păstrăm limbajul din procesul de documentare. Am văzut un spectacol la Teatrul Naţional din Chișinău în care actorii foloseau fraze în rusă cu accent (intenționat) românesc, ca să pară mai români.“ (rîde) 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Radu Bălan