Artists Talk, un spectacol de ­Gianina Cărbunariu. Cu: Ruxandra Maniu, Ilinca Manolache, Alexandru Potocean, Gabriel Răuță, Bogdan Zamfir; scenografia: Dorothee Curio; video: Mihai Păcurar; muzica: Bobo Burlăcianu. Co-producător: Asociația Piese Refractare. ­ARCUB, Cu sprijinul Institutului Goethe, Ambasadei Franței la București și al Institutului Francez. 

Chestionarea prin artă a deficienţelor sistemului (politic, economic, cultural) şi a eşecurilor societăţii în relaţie cu categoriile marginale reprezintă un trend internaţional. Spectacole, filme, cărţi dezbat falimentul umanismului, revirimentul intoleranţei, radicalizarea profitului. Arta se dovedeşte a fi trează, atentă la derapajele tot mai multe şi mai grave ale democraţiei. Dar odată cu aprecierea de care se bucură arta socială, apare şi un fenomen secundar: ea devine o modă. Efectele sînt multe, de la tratarea superficială a subiectelor la alegerea temelor sociale doar pentru capacitatea lor de a atrage beneficii de imagine (şi financiare, desigur) pentru artişti.

În cel mai recent spectacol al său, Gianina Cărbunariu face o investigaţie asupra fracturii dintre artişti şi creaţia lor, identificînd discursuri diferite în operă şi în viaţa reală, lipsa empatiei şi ipocrizia creatorilor care speculează socialul în avantajul propriu. Artists Talk porneşte de la exprimarea artiştilor în spaţiul public – discuţiile post-spectacol – şi prezintă în şase scene modul în care socialul este exploatat în artă.

Demersul autoreflexiv al Gianinei Cărbunariu vizează analiza diferenţei dintre etică şi estetică (artă cu tendinţă vs artă pentru artă). Cazurile prezentate sînt generalizate prin anonimizare, chiar dacă sînt inspirate de situaţii şi persoane reale, căci acele idei şi atitudini se regăsesc în discursul public. Totuşi, identificarea surselor poate aduce un plus de greutate demonstraţiei artistice, prin corelarea ficţiunii cu realitatea.

La un vernisaj de graffiti pe zidul care separă o comunitate marginală de majoritatea dominantă – recognoscibil drept zidul din Baia Mare care desparte romii de români –, primarul (Alexandru Potocean creionează excelent un edil-şerif care se autoeroizează) foloseşte arta socială ca acoperire pentru izolarea unei etnii defavorizate, sub directa aprobare a unui cetăţean indignat (Gabriel Răuţă identifică subtil o mentalitate defensiv-agresivă a omului obişnuit). Artiştii implicaţi într-un spectacol şi un film, ambele documentare, despre comunităţi discriminate, abuzate şi violentate, dovedesc o lipsă totală de empatie faţă de subiecţii lor. Echipele de creaţie (Ilinca Manolache face două personaje superficial-stupide, coregrafa şi regizoarea, ambele de o ipocrizie genuină) recurg la argumentul artei pentru artă pentru a justifica neimplicarea subiecţilor în spectacol sau lipsa de intervenţie într-o situaţie critică (în acest ultim caz, dezbaterea este preluată din presă: jurnaliştii de război ajută oamenii în situaţiile de criză sau doar înregistrează momentul, pentru a informa publicul?).

O altă scenă – un interviu – porneşte de la cazul regizorului Alvis Hermanis (invocat şi de Oliver Frljic în Violenţa noastră şi violenţa voastră) care renunţă la proiectul de la Teatrul Thalia din Hamburg după ce instituţia se afiliază mişcării Welcome Refugees şi trimite o scrisoare publică în care îşi prezintă opinia anti-imigraţie. În spectacol sînt folosite, pînă la un punct, fragmente din declaraţiile lui Hermanis, amplificate apoi într-o retorică naţionalistă (unde „naţiunea“ este cea europeană). Interesant e modul în care cei doi translatori (fabuloşi Ruxandra Maniu şi Gabriel Răuţă) preiau acest discurs şi îl radicalizează, într-un proces care arată cum poziţionarea extremistă publică a unui artist faţă de teme sensibile coagulează conservatorismul patriotard al auditoriului şi oferă justificare furiei sociale.

Scena finală face referire la scriitoarea Irène Némirovsky, ucraineancă de origine evreiască, ce a trăit în Franţa şi a murit la Auschwitz, autoare a unor romane apreciate în epocă și care a încercat, fără succes, să obţină imunizarea în faţa valului antisemit prin asimilarea sa ca franţuzoaică (s-a botezat etc.). Romanul Suita franceză, descoperit la 60 de ani după moartea sa, face o radiografie nemăgulitoare Franţei din timpul ocupaţiei naziste şi creează controverse legate de etica autoarei. Biografia ei devine un rechizitoriu făcut artiştilor, rostit detaşat de actorul Bogdan Zamfir (care este vectorul lucidităţii în spectacol, el jucînd şi rolul jurnalistului care chestionează etica regizoarei amintite mai sus): derapajele umane nu se spală cu luciditate artistică. Dar e ceva mai mult în această scenă: e chintesenţa unei Europe confuze şi perverse, care susţine respectarea identităţii străinului, dar îi pretinde să renunţe la ea dacă vrea să se integreze, pentru a l condamna apoi exact pentru acea identitate renegată.

Decorul (Dorothee Curio) include o podea lucioasă, pe care actorii intră cu cipici aseptici sau desculţi – o ironie la adresa „sfintei scînduri“ şi o oglindă în care realitatea se reflectă denaturat –, o perdea din franjuri strălucitoare şi o firmă luminoasă care localizează naraţiunile (Somewhere in Europe). Costumele mixează casual cu lux (materiale comune negre cu aplicaţii lucioase), expresie a interacţiunii dintre social şi artă. Cotidianul este ridicat astfel la rang de vedetă.

Vorbit în română, engleză şi franceză, spectacolul beneficiază de traduceri orale şi supratitrări care adaugă mesajului original noi nuanţe şi panoramează degradarea discursului în spaţiul public. Actorii teatralizează subtil personaje deraiate de la moralitatea democratică – rasişti, naţionalişti, homofobi etc. – fără să le caricaturizeze, refuzîndu-le căderea în derizoriu prin ridiculizare.

Spectacol lucid, care chestionează scopul artei şi responsabilitatea artistului, Artists Talk lasă deschisă o întrebare: opera este anulată de delictul de opinie al autorului? Aici doar publicul poate răspunde. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă