Demonstraţia tăcerii
● Plastic de Marius von Mayenburg, traducerea: Elise Wilk, regia: Theodor-Cristian Popescu, scenografia: Velica Panduru, muzica: Lucian Ban, light-design: Alexandros Raptis, video și graphic design: Ioana Bodale. Cu: Bogdan Dumitrache, Cristina Toma, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Nicoleta Lefter / Ioana Mărcoiu. ArCuB.
Marius von Mayenburg este unul dintre cele mai puternice nume din dramaturgia europeană. Scrie lucid şi acid despre lumea contemporană şi are perspective surprinzătoare asupra unor probleme actuale. Textele sale se configurează în jurul familiei, ale cărei provocări sînt multiple astăzi, în parte cauzate de evoluţia conceptului de familie, dar şi de mutaţiile diferitelor valori asociate acesteia (religia, bunăstarea, educaţia etc.). Colaborarea cu regizorul Thomas Ostermeier la Schaubühne, Berlin, i-a sporit notorietatea, adaptările sale fiind unanim apreciate (textul său după Hamlet de Shakespeare ar putea fi predat la şcoală ca model de lucru asupra unei piese clasice pentru o viziune regizorală specifică). În România, unul dintre promotorii săi constanţi este Theodor-Cristian Popescu, cel care i-a regizat piesele de multe ori în premieră naţională, aşa cum este şi cazul noului spectacol de la ArCuB, Plastic.
Montat chiar de autor la Schau-bühne, Berlin, textul este un rechizitoriu virulent al societăţii occidentale, mai precis al clasei de mijloc, trecînd în revistă, în discursuri (auto)incriminatoare, cam toate viciile atribuite acesteia, de la preocuparea excesivă şi fără scrupule pentru propria bunăstare la aroganţa şi dispreţul faţă de categoriile sărace şi defavorizate. Acuzele lui Marius von Mayenburg sînt multe şi dure, unele valabile şi frisonant scrise, cu o acuitate a observaţiei şi o pertinenţă a argumentaţiei admirabile, dar, per ansamblu, textul suferă de un oarecare tezism, căci păcătuieşte printr-o perspectivă unilaterală: clasa de mijloc devine ţap ispăşitor pentru toate problemele contemporane. Orice argument în favoarea ei este enunţat doar pentru a fi demontat: vor să ajute în zonele sărace ale lumii, dar sînt fricoşi, vor să fie generoşi, dar sînt inadecvaţi etc. Personajul soţiei Ulrike adună toate tarele burgheze şi devine un construct detestabil (dramoletele ei sînt de o superficialitate ridicolă; actriţa Cristina Toma a umanizat cît a putut acest personaj, destinat exclusiv unor demonstraţii ideologice). Şi scriitura, cu discursuri lungi care confirmă şi reconfirmă vidul şi vinile clasei de mijloc, este obositoare de la un punct încolo, cînd demonstraţia despre cît de răi sînt a-ceşti oameni a fost înţeleasă deja de toată lumea. În plus, demonizarea acestei pături sociale pare a fi mai degrabă contraproductivă într-o posibilă dezbatere despre exploatare.
Demonstraţia lui Von Mayenburg se realizează printr-o familie din clasa de mijloc: un medic, o pseudo-artistă (de fapt, asistenta unui artist conceptual) şi copilul lor, un adolescent precoce. O viaţă plină de beneficii, dar şi de muncă şi responsabilităţi, ceea ce determină nevoia de a angaja o menajeră. Pentru ca lucrurile să se complice, apare şi şeful soţiei, celebrul artist. În spectacolul lui Theodor-Cristian Popescu, această familie artificială este încapsulată într-un acvariu, un spaţiu sterilizat, aseptic, de un alb imaculat, lipsit de culoare şi viaţă (decorul excelent a fost creat de Velica Panduru), în care mizeria poate apărea, ironic, numai ca act artistic. Doar că dincolo de perfecţiunea imaginii, fracturile de moralitate sînt tot mai multe în raport cu tînăra menajeră, obscurul obiect al dispreţului şi dorinţei tuturor celorlalţi. Căci raportarea familiei la această femeie este duală: pe de o parte, o arogantă superioritate, pe de alta, o atracţie (chiar erotică) faţă de umanitatea/căldura ei (în fond, ei se mişcă în limita unor tipare sociale rigide, ea evoluează liber, adică imprevizibil). Cuplul burghez suferă de nevoia de a fi validat ca posesor de valori morale valabile (aprobate) în societate. Dar cum funcţionează această validare în relaţiile de muncă şi în ce măsură „avocaţii“ săracilor, în care se erijează la nivel discursiv acest cuplu, pot fi credibili cînd poziţionarea lor este dominatoare? Dacă soţia ratează complet umanitatea, soţul Michael (Bogdan Dumitrache) este ceva mai înţelegător, enunţînd, măcar la nivel de intenţie, unele aspiraţii umanitare. Adolescentul Vincent (Ciprian Nicula) este deja pervertit, obsesia lui pentru filmarea/spionarea celorlalţi căpătînd o turnură agresivă.
Ce este cel mai interesant se află însă în afara acestei familii. Artistul Haulupa (Istvan Teglas, exploziv în acest rol) este un personaj-hibrid, căci conţine două perspective contrare: el are caracteristicile „burgheziei“ artistice, cumulînd succesul, comportamentul provocator, frivolitatea, conceptualismul chestionabil al artei, în care demarcaţia între valoros şi ridicol este confuză, dar în acelaşi timp, el este cel care diagnostichează ipocrizia morală a clasei de mijloc. Spre deosebire de artistul care îşi verbalizează agresiv gîndurile, menajera este tăcută, face parte din lumea celor care nu se aud (o cheamă Jessica Schmidt, un nume anost, ales special pentru a-i ilustra anonimatul), un personaj agresat psihic care sfîrşeşte prin a-şi distruge agresorii. Nicoleta Lefter (pe dublu rol cu Ioana Mărcoiu, pe care însă nu am văzut-o jucînd) reuşeşte fabulos să se impună pe tot parcursul spectacolului, chiar şi în scenele în care are foarte puţine replici sau deloc. Actriţa are o prezenţă apăsătoare, care captează atenţia şi cînd actanţii sînt exclusiv ceilalţi, iar asta se datorează, în mare parte, modului în care foloseşte privirea, de multe ori în pămînt (e un personaj umilit), dar mereu la pîndă. Chiar şi tăcerea ei e intrigantă şi creează aşteptări, astfel încît parcursul personajului, de la victimă la călău, pare perfect logic.
Ce mi se pare interesant la nivel performativ în Plastic este modul în care reuşeşte să opună veridic un singur personaj, aproape mut şi prea puţin actant, unui grup activ şi foarte vocal. Şi să-l facă să cîştige.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Ioana Bodale
