Toreadorul la fileu
● Nunta însîngerată de F.G. Lorca, traducerea: Andrei Măjeri și Adina Lazăr, muzica: Katalin Incze, decor şi costume: Irina Chirilă, asistent regie: Adina Lazăr, coregrafie: Flavia Giurgiu. Cu: Mirela Cioabă, Gabriela Baciu, Anca Dinu, Adrian Andone, Raluca Păun, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Romaniţa Ionescu, Costinela Ungureanu, Corina Druc, Haricleea Nicolau, Ştefan Cepoi, Monica Ardeleanu, Cosmin Rădescu, Dragoş Măceşanu, Cătălin Miculeasa. Teatrul Naţional Craiova.
Una din aşa-numitele piese rurale ale lui Federico García Lorca, tragedia Nunta însîngerată (1932) este edificatoare pentru stilul dramaturgului prin poetica scriiturii şi simbolurile recognoscibile din opera sa (luna, cuţitul, sîngele, apa etc.). Reprezentat ad litteram, textul ar putea părea desuet astăzi, în schimb, este pretabil la contextualizări contemporane sau atemporale (una dintre cele mai puternice montări ale Nunţii însîngerate din România postcomunistă este cea a lui László Bocsárdi de la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe, cu Tibor Pálffy în rolul lui Leonardo, într-o formulă care miza pe fizicalitate). În fond, dincolo de inserţiile lirice, naraţiunea vizează o poveste de dragoste în stil Romeo şi Julieta care poate fi citită în diferite chei.
Ceea ce face regizorul Andrei Măjeri în recenta premieră de la Teatrul Naţional din Craiova este însă mai interesant şi mai complex decît simpla relocare a tragediei în actualitate şi conectarea la limbajul contemporan. Măjeri foloseşte clişeele de interpretare a piesei, ducîndu-le în extrem, spre caricaturizare, dar le intersectează cu deconstrucţia şi reamplasarea textului într-un simbolism contemporan. De exemplu, personajele abstracte ale lui Lorca, Moartea şi Luna, sînt reprezentate prin prototipuri/stereotipuri figurative spaniole: cîntăreaţa/dansatoarea de flamenco şi toreadorul, ambii creionaţi în tuşe groase (excelente prestaţii, actoriceşti şi muzicale, au Monica Ardeleanu şi Ştefan Cepoi). Din acelaşi tablou fac parte cei trei Tăietori (personaj multiplicat), reconfiguraţi ca dansatori de flamenco, ridicoli şi efeminaţi, ale căror partituri, ca şi cele ale Morţii şi Lunii, au fost amplificate.
Moartea şi Luna capătă în spectacol diferite funcţii: dublu („cor“) comentator, alter ego-uri ale îndrăgostiţilor, de la care preiau replici, personaje abstracte. Aşa apare una dintre formulele de reinterpretare ale lui Măjeri: resemantizarea simbolisticii, prin atribuirea unor sensuri noi. Prezenţa acestor personaje groteşti este de un patetism intenţionat ridicol: practic, simbolurile romantice din text sînt transformate în clişee ironice în spectacol. Ele interferează cu planul deconstrucţiei, îl bruiază, funcţionează în paralel sau alternativ: intră pe terenul de tenis, peste personajele contemporaneizate ale naraţiunii; pregătirea pentru nuntă a Logodnicei are o „oglindă“ în maiestuoasa prezenţă a Morţii (cu învolburata ei rochie roşie); la nuntă, căderea rapidă (cînd reuşeşte tehnic) a cortinei în cîteva reprize separă cele două planuri: în faţă, clişeele, în spate, deconstrucţia; finalul – ultimul dintre cele trei succesive – are loc în faţa cortinei, cu personajele abstracte în poză (creează o simetrie cu începutul spectacolului), ca o ultimă raportare la original.
Deconstrucţia vizează naraţiunea propriu-zisă care este reimaginată într-un simbolism actual, pe un teren de tenis înconjurat de apă, unde conflictele iau forma unor competiţii, ca dueluri verbale, dublate sau nu de jocul propriu-zis (mai toată lumea joacă tenis), şi muzicale sau scene alternative, care se petrec de-o parte şi de alta a fileului sau în tribune etc. Apa, sîngele, plantele verzi, simboluri recurente la Lorca, sînt reconfigurate, sterilizate de metaforele poetice şi reduse la nivel de clişeu. Lor li se adaugă simboluri noi, precum ninsoarea ce cade peste îndrăgostiţii fugari, care trimite ironic la o formă stereotipă de romantism sau materializarea destinului ca o panglică albă care „călăuzeşte“ personajele.
Andrei Măjeri lucrează concomitent în sensul şi împotriva clişeelor de interpretare (precum deconstrucţia mecanică a simbolurilor: spaţiul este transformat pentru nuntă de către maşinişti, care descoperă, la vedere, florile de pe gradenele din scenă). Şi distribuirea Ralucăi Păun în rolul Logodnicei denotă intenţia regizorului de a nega stereotipurile generate de text. Actriţă plină de forţă şi nuanţe, cu un mare talent comic, Raluca Păun are o siluetă rubensiană care contrazice tiparul de senzualitate şi frumuseţe din reprezentările personajului. Logodnicul (Claudiu Mihail) iese şi el din modelul omului bun, fiind mai degrabă băiatul mamei, alintat şi cam stupid. Cel care rămîne în sfera desenului original este Leonardo (Alex Calangiu), un foarte bun „băiat rău“, impulsiv şi macho. Soţia sa (Romaniţa Ionescu), o figură ştearsă în text, capătă consistenţă în spectacol şi este transformată într-o femeie care presimte tragedia, ceea ce îi dă o stare de febrilitate. Servitoarea este multiplicată şi cele trei personaje rezultate creează un moment de confuzie comică atunci cînd soacra Logodnicei (Mirela Cioabă, o mamă care devine hilar-opresivă în durerea ei) vine să îşi cunoască viitoarea noră şi nu ştie care este aceasta dintre femeile prezente pe scenă.
Traducerea modernă (Andrei Măjeri şi Adina Lazăr) susţine ironizarea tragicului. Se schimbă şi ponderea scenelor, actul 1 este cel mai elaborat şi cel mai lung, iar ultimul, exagerat de liric ca scriitură, este scurtat.
Chiar dacă are unele lungimi, mai ales în a doua parte, Nunta însîngerată este un spectacol viu, savuros, plin de cîntece (prelucrări după Chavela Vargas şi Lola Flores, riguros lucrate de Katalin Incze) şi mişcare (Flavia Giurgiu face o coregrafie amuzantă, în sensul persiflării patetismului), cu o interferenţă bine argumentată între originalul romantic şi deconstrucţia ironică. Andrei Măjeri a imaginat inteligent nu doar o formulă actuală pentru un text clasic, ci şi procesul de declişeizare a interpretării acestuia.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Bogdan Dănescu
