ARTE PERFORMATIVE

Ace şi opiu are o structură dramaturgică eterogenă, este un scenariu poetic care mixează trei elemente: povestea de dragoste dintre Juliette Gréco şi Miles Davis, din 1949, vizita lui Jean Cocteau la New York în acelaşi an şi fragmente din scrierile sale Scrisoare către americani şi Opium.

O „inovație“, Lady Macbeth, jucată de un bărbat, dar care nu amintește nici practica teatrului elisabetan unde nu jucau femei și se recurgea la travestiuri, și nici nu aduce nimic nou în relația dintre personaje. Se vorbește despre ea sau she, absolut surzi la prestanța reală a flăcăului în chestiune. Marcel Meyer a rămas o prezență scenică impresionantă într-un hățiș de bune intenții regizorale pierdute în ceață.

Pirici şi Pelmuş au fost comisionaţi, împreună şi separat, să lucreze cu muzee şi expoziţii din toată lumea, de la Tate Modern din Londra şi Tate Liverpool (2016) la Ludwig Museum, Köln (2016), Off-Biennale Budapesta (2015 şi 2017), Kiev Biennale (2015),

Jette, o fetiţă de 10 ani, al cărei frate, Emil, moare la 6 ani. Textul este un monolog al lui Jette în cimitir, la mormîntul lui Emil, pe care îl vizitează săptămînal. Jette încearcă să înţeleagă cum funcţionează universul în care trăim şi murim

Un caz recent din SUA s-a încheiat cu obligarea agresorului la plata a 6,45 milioane de dolari victimei, după ce a publicat fotografii nud ale acesteia fără acordul e

O serie de stigmatizări – de gen, vîrstă, boală etc. – care sînt motivate, favorizate sau amplificate de apartenenţa la rasă. Discriminarea-cadru, cea care vizează etnia, funcţio­nează astfel ca model primar în interiorul căruia există premisele, precum sărăcia sistemică şi lipsa educaţiei, care generează alte tipuri de marginalizare.

Un platou de televiziune în care cei patru actanţi preiau şi derulează rapid personaje şi situaţii generice: preşedinţii postrevoluţionari ai României, vedete de televiziune şi tipologii din masa necritică; manipulatori, voluntari sau involuntari, şi manipulaţi, conştienţi de situaţia lor sau inocenţi.

La 100 de ani de la moartea lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Dabija dă un suflu nou piesei Viforul (1909) din Trilogia Moldovei.

În realitatea cotidiană, clone epigonice ale dictatorilor est-europeni au început să apară prin fostele ţări comuniste, semn că situaţiile istorice se pot repeta. Depinde (şi) de noi dacă le permitem să aibă acelaşi deznodămînt.

Corpuri şi identităţi care nu-şi corespund. Corpuri şi identităţi atipice. Corpuri şi identităţi fluide, care refuză să fie prizoniere în tiparele acceptabile social, fragilizate de judecata publică, mute într-o lume care îşi afirmă zgomotos modelele restrictive de reprezentare.

Un preot de provincie şi preoteasa strîng semnături pentru modificarea Constituţiei în sensul instituirii familiei tradiţionale ca unic model, în timp ce fiul lor, student la Bucureşti, are o relaţie cu un băiat.

Plex, o adaptare după textul Sex, Drugs, Rock and Roll de Eric Bogosian, producţie creată iniţial în zona independentă şi preluată ulterior de Teatrul Municipal din Baia Mare.

Cum să nu-mi revină în minte Ionescu şi straniul sau Macbett? De ce i-a fost necesar? O nouă întrebare.

Eat me adună mai multe direcţii de cercetare asupra problematicii alimentaţiei, pe care le tratează prin diferite filtre, perspective şi stilistici.  Personajele au fiecare cîte o bază: supraponderala (Irina-Maria Barbir), femeia perfectă (Diana Buluga), atletul (Emanuel Cifor), balerinul gay (Sergiu Diță).

Poveste din Transilvania este un spectacol despre înţelegere, iertare şi acceptare, atunci cînd istoria cea mare transformă istoriile personale în tragedii, este despre avantajele realismului, atunci cînd ura sinceră şi iubirea prefăcută sînt folosite ca dinamită şi este despre cum putem să facem istoria, nu doar s-o lăsăm să ni se întîmple. Este un spectacol care poate fi privit într-un fel în Ardeal şi în alt fel la Bucureşti. De data asta, Capitala este cea care are, măcar un pic, de învăţat.

Se promovează angajatul-martir („sacrifică-te pentru binele companiei“) şi puternic („e problema ta că nu te-ai adaptat“).

Mamele adolescente sînt abandonate de stat, familie şi parteneri, astfel că, uneori, ajung să-şi abandoneze, la rîndul lor, copiii, studiile, visele.

Andrei Măjeri abordează curajos acest poem dramatic, apropriindu-şi-l în felul său: personajele defilează pe un podium global, îşi expun modelele de muncă şi de viaţă (în această ordine) ca pe o colecţie prêt-à-porter (unde există o temă, un tipar şi variaţiile aferente).

Încercați, experimentați, explorați mai degrabă decît să încercați să controlați, nu vă fie teamă să eșuați. Eu, personal, ca spectator, prefer să văd un spectacol eșuat care își asumă riscuri, decît unul reușit care nu mă face să descopăr nimic nou.

Jonglînd cu realităţi şi irealităţi, cu personaje inocente sau venale, materializînd idei, simboluri şi sentimente şi dezvoltînd dublul fantastic al caracterelor umane, combinînd texturi diferite – tragic, comic, liric, muzical –, Afrim face o excelentă demonstraţie – care păstrează narativitatea pildelor biblice, dar şi potenţialul lor miraculos – a singurătăţii umane în univers. Şi o face în stilul său, cu nesfîrşită poezie, umor fermecător şi un strop de tragic.

Ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Șase critici răspund la aceleaşi trei întrebări: 1) Care a fost cel mai bun spectacol? 2) Care a fost cel mai prost spectacol / cea mai mare dezamăgire? 3) Care a fost cel mai interesant fenomen în anul teatral 2017? Un bilanț.

În spectacolul Regele moare, realizat la Sala Mare a TNB, Andreea şi Andrei Grosu respectă, în spirit şi în literă, textul lui Ionesco.

Douăzeci de corpuri pe scenă. Tinere şi bătrîne, rigide sau neputincioase, siluete graţioase şi rubiconde, flexibile sau greoaie, jumătăţi de trupuri ţintuite în nemişcare şi corpuri zglobii, de copii, trupuri armonios alcătuite sau disproporţionate

Frilensăr este una dintre cele mai plăcute descoperiri teatrale din ultimii ani, inteligenţa, verva şi umorul lor, abilitatea de a crea un stil fără să se manierizeze, logica discursului performativ şi, deloc de neglijat, pofta lor de joc sînt de-a dreptul reconfortante într-un peisaj teatral care se mulţumeşte, de cele mai multe ori, să se (auto)copieze la nesfîrşit.

Mioritza este un spectacol unicat în peisajul teatral autohton, curajos nu doar prin conţinut, ci şi prin faptul că explorează şi vitalizează un text asociat, în mentalul colectiv, cu patriotismul de paradă, literatura obligatorie şi examenele şcolare.

Noua premieră de la Teatrul Mic, Anul dispărut. 200/7, este cel de-al treilea episod din seria dedicată timpului.

Tragedia şi-a pierdut aici integritatea textuală pentru a fi expusă fragmentar, dar totodată ni se propune o revenire la origini, cînd ea era jucată de un singur interpret.

Annie Hanauer are o proteză de braţ, una sofisticată (deşi pare a fi din lemn) căci poate fi manevrată cu graţie (este posibil să fie controlată printr-un dispozitiv implantat în creier).

„Fiica: Mamă, de ce au schimbat definiţia cuvîntului «dragoste» în dicţionar? (…) În vechiul dicţionar, cuvîntul «dragoste» era definit ca un sentiment de afecţiune între două persoane. (…) Şi în noul dicţionar, cuvîntul «dragoste» e definit ca un sentiment de afecţiune între un bărbat şi o femeie.“

Am văzut bunici care își îndoapă copiii cu totul felul de junk food, dar am văzut și mame smulgînd din mîna copilului pufuletele oferit de un alt copil, urlînd și ținînd lecții de nutriție.

El poartă o discuţie la telefon la începutul spectacolului, din care reiese că ar exista un complot, legat de izolarea imigranţilor, de care el nu e străin.

Construit brechtian, cu o dramaturgie fragmentară care implică naraţiuni teatralizate, documentare prezentată ca atare, pseudo-joc, muzică live şi desene de Lucia Mărneanu (folosite pentru explicitări/comentarii caricaturale), spectacolul este un construct performativ analitic despre un simptom al schimbării lumilor, căci formele de aşa zis cîştig rapid proliferează în perioadele confuze politic şi sînt un indice al sărăciei. Apariţia tot mai multor săli de jocuri de noroc în ultima vreme pare a

Spectacolul lui Robert Lepage este un tur de forţă performativ, util prin noutate – confruntarea artiştilor, încă novici în folosirea tehnologiei pe scenă, şi a publicului local cu un tip de performativitate care încorporează multimedia la nivel de excelenţă.

De ceva vreme, tineri regizori, Carmen Lidia Vidu, Cinty Ionescu sau Bobi Pricop și echipa sa, au început să le îmblînzească și pe scenele românești. Desigur, mai toate spectacolele își permit astăzi proiecții video sau imagini de sinteză.

Ce vrea să fie Festivalul Naţional de Teatru, dincolo de eleganţa discursurilor şi de utilitatea lui? Cui se adresează şi ce mize are? Sînt cîteva întrebări necesare pentru configurarea în viitor a unui eveniment important la nivel local, care ar putea avea însă semnificaţii şi dincolo de graniţele ţării.

În ultimii ani, Radu Afrim a creat cîteva spectacole care reprezintă viziuni performative asupra unor subiecte legate de viaţa sa, cum ar fi teatrul.

În contextul globalizării actuale, acasă nu mai este o chestiune de teritorialitate. Acasă devine acel spaţiu şi timp mental, în care mă întîlnesc instinctiv cu mine, în care mă simt eu.

Bobi Pricop propune un concept de scenografie virtuală: un spaţiu configurat multimedia şi acordat, ca tehnică, la convenţia textului şi, ca simbolistică, la esenţa acestuia. Tehnologia intermediază expresia scenică (şi emoţia) şi este potenţial facilitator de limbaje performative noi.

Thibaudat notează că festivalul atinge apoteoza sa populară cu Ubu la Nancy care traversează orașul de la ora 10 dimineața, triumfă la balconul primăriei și se termină spre miezul nopții la teatrul permanent (în construcție).

Romanele numără în mod curent 600 de pagini, filmele, ca acelea ale lui Béla Tarr, depăşesc cadrul temporal obişnuit, instalaţiile ocupă spaţii vaste, odinioară nicicînd utilizate. La Paris, Le Grand Palais, cu vastele-i cupole transparente, s-a constituit într-un loc privilegiat pentru neaşteptatul succes al ciclului Monumenta care a reunit evenimente „hénaurmes“, cum spunea Alfred Jarry, semnate de artişti ca Anselm Kiefer, Christian Boltanski, soţii Kabakov, Kapoor, toţi partizani ai dilatări

Desigur, de la moartea lui Warhol încoace, lucrurile s-au radicalizat. Sloganul artistului, „Art is cash“, are astăzi o versiune oarecum nietzscheană: „Art is dead“.

Utilizînd bogatul imaginar afrimian, Wolfgang vorbeşte despre nevoia de a poseda şi supremaţia masculinităţii. Încă o dată, Afrim intuieşte vulnerabilitatea feminină, dar explorează şi un mental masculin fragil, care cedează sub presiunile sociale.

Hikikomori sînt persoane, de regulă adolescenţi sau tineri, care se retrag benevol din viaţa socială şi se închid într-o cameră, refuzînd orice contact cu alte persoane. Izolarea durează cel puţin șase luni – sînt situaţii cu zece ani de recluziune.

Misoginismul este prezent peste tot şi în Europa, fie că apare în cazuri grave sau în situaţii minore, este acelaşi lucru.

„Fereşte-te de oamenii care vorbesc încet“, m-a sfătuit demult o fată. Există o eleganţă a vocii, a accentelor şi a ritmurilor. Le iubim, dar numai pe un fond de autenticitate constantă şi nicicum machiată.

Oamenii care au pierdut recent pe cineva arată într-un anumit fel, recognoscibil poate doar de cei care au văzut aceeaşi expresie pe propriile feţe.

În Occident, corporaţiile verifică la sînge activitatea angajaţilor în mediul virtual, iar consecinţele pot fi dure (inclusiv pierderea locului de muncă). În România, deocamdată există numai corporaţii care nu permit accesul pe reţelele sociale în timpul programului de lucru

Actorii joacă detaşat, ca nişte umbre. O postapocalipsă: sfîrşitul compasiunii.

O femeie romă ajunge într-un spital de boli nervoase din România. Cum va fi experienţa ei cu sistemul medical autohton?