Între noi e doar mîncarea
● Eat me, dramaturgia: Alexandra Felseghi, regia: Adina Lazăr. Cu: Irina-Maria Barbir, Diana Buluga, Emanuel Cifor, Sergiu Diță. Producător: Create.Act.Enjoy.
Atenţi la fenomenele lumii contemporane, artiştii chestionează diferite problematici care preocupă umanitatea. De exemplu, mîncarea, un subiect aparent frivol, poate fi investigată din mai multe perspective, asociindu-se analizei convenţiilor sociale, globalizării, politicilor economice etc.
În România, subiectul a fost puţin tratat în teatru, cu două abordări: una priveşte normele de frumuseţe în societate, cu stigmatizarea celor care sînt în afara lor (în special persoanele supraponderale), alta vizează obsesia maladivă pentru alimentaţia bio în condiţiile dezvăluirilor, obiective sau supralicitate, despre nocivitatea mîncării convenţionale. Una dintre primele abordări ale subiectului a fost realizată prin piesa lui Neil LaBute, Fat Pig, montată în mai multe variante, unele cu titlul schimbat (spectacolul regizat de Cristi Juncu la Teatrul Act s-a numit XXL), o poveste de dragoste, mai mult atracţie fizică şi intelectuală decît iubire propriu-zisă, între un bărbat arătos, după standardele societăţii, şi o femeie supraponderală. Textul chestiona modul în care convenţiile sociale presează individul să li se subordoneze, în caz contrar acesta pierzîndu-şi statutul în societate, dar şi mecanismul de producere a acestor tipare de frumuseţe, care sînt rigide şi nu permit abaterea de la normă. Stigmatizată de societate, relaţia de cuplu din Fat Pig se destramă, cel mai slab – bărbatul, căci el are cel mai mult de pierdut, fiind dezirabil la nivel social – cedează, nu fără regret. Plasată în afara normelor de frumuseţe fizică, femeia din textul lui Neil LaBute îşi permite să nu se conformeze convenţiilor nici în alte chestiuni, astfel că ea îşi construieşte o personalitate liberă de constrîngeri. Ea capătă identitate, nu reprezintă doar un corp.
Cealaltă tematică, a alimentaţiei bio, este abordată prin prisma radicalismelor – de multe ori absurde, uneori nocive de a dreptul – pe care le generează. Spectacolul scriitoarei Elena Vlădăreanu şi al regizorului Robert Bălan, Identic natural (realizat la ArtHub în Bucureşti), face o sinteză a derapajelor în abordarea strategiei personale privind alimentaţia (formularea sună preţios, chiar hilar în contextul autohton – ţară cu grad ridicat de sărăcie, în care se consumă prioritar mîncare de calitate redusă –, dar unii pretind că au aşa ceva). Lectura etichetelor unor produse consumate pe scară largă, inclusiv de copii (pufuleţi sau îngheţată) constituie punctul de pornire: o serie de substanţe, dovedit toxice, dar şi exploatate ca atare la nivel public, se înşiră frumos în compoziţia alimentelor. De aici, spectacolul urmăreşte atît nonşalanţa sau ignoranţa cu care alimentele convenţionale şi nocive fac parte din componenţa meselor zilnice, cît şi psihoza alimentaţiei sănătoase, în spatele căreia stau, uneori, pericole la fel de mari (situaţiile sînt chiar hilare căci sub denumirea „bio“, „organic“, „natural“ intră uneori exact produsele sau mecanismele de obţinere a acestora care se doresc evitate). Demersul creatorilor este de a semnala o nouă problemă, parţial reală şi parţial fabricată, care grevează viaţa contemporană şi inventarul de atitudini, acţiuni şi reacţii pe care aceasta o generează.
Abordările de mai sus se regăsesc împreună într-un alt spectacol, Eat me, regizat de Adina Lazăr, produs de compania Create.Act.Enjoy din Cluj şi prezentat la Point, în Bucureşti, în cadrul microstagiunii de spectacole independente, curatoriate de regizorul Andrei Măjeri. Pe o structură dramaturgică fragmentară (dramaturgia: Alexandra Felseghi), diferite perspective asupra alimentaţiei, de la obsesia mîncării, bio sau nu chiar, la cea a imaginii şi formei fizice, cu efectul stigmatizării supraponderalilor, capătă expresii variate stilistic. Spectacolul este un performance coral care mixează teatrul cu video în diferite formule absurd-satirice. De exemplu, parodierea naraţiunilor şi stilisticii telenovelelor foloseşte ca subiect obsesia pentru imagine, într-o intrigă melodramatică, cu două personaje caricaturale, schematice ca structură şi evoluţie, asociind astfel un tip de consum cultural cu un anume fizic. O întrecere (care are reguli şi referinţe din diferite sporturi, esenţială fiind ideea de competiţie) se derulează între gătitul sănătos, promovat de Jamie Oliver şi fast food-ul reprezentat de clovnul Roland de la McDonald’s (cele cîteva lacrimi vărsate de personajul Jamie Oliver amintesc de campania reală derulată de bucătarul britanic în SUA, unde s-a luat la trîntă cu pasiunea americanilor pentru fast-food şi a avut parte de cîteva momente delicate, inclusiv unul lacrimogen). Un personaj feminin supraponderal înregistrează, la vîrste diferite, forme variate de stigmatizare publică, iar lupta sa cu greutatea înregistrează forme diferite de eşec. De exemplu, la nouă ani, este hărţuită la şcoală nu doar de colegi, ci şi de învăţătoare. În cazul unui cuplu similar cu cel din piesa lui Neil LaBute, se face o demonstraţie între ceea ce verbalizează şi ceea ce gîndeşte fiecare, diferenţele constituind un inventar de prejudecăţi şi clişee privind hrana şi corpul. Ideea urmărită se configurează în jurul convenţiei sociale asupra fizicului, a modelului de frumuseţe acceptat de societate şi a modului în care personajele reuşesc sau nu să îşi accepte devierea de la standard şi să îşi asume o identitate în afara şi în ciuda tiparelor sociale.
Eat me adună mai multe direcţii de cercetare asupra problematicii alimentaţiei, pe care le tratează prin diferite filtre, perspective şi stilistici. Personajele au fiecare cîte o bază: supraponderala (Irina-Maria Barbir), femeia perfectă (Diana Buluga), atletul (Emanuel Cifor), balerinul gay (Sergiu Diță). Astfel, două personaje se încadrează în tipar şi două exced normei, fiecare cu drama şi ridicolul său. Adina Lazăr se foloseşte ironic de aceste personaje pentru a exemplifica o problematică universală care se reduce, în final, la asumarea identităţii.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Ioana Ofelia
