FNT – ce, cum, de ce, pentru cine?

● Festivalul Naţional de Teatru, Bucureşti, ediţia a 27-a, 20-30 octombrie 2017. 

A 27-a ediţie a Festivalul Naţional de Teatru i-a fost dedicată actorului Victor Rebengiuc, marele actor care, fără a mai avea nevoie de confirmări ale impactului său asupra teatrului românesc, este unul dintre artiştii prezentului.

Directorul artistic al FNT, Marina Constantinescu, a ales pentru acest an 53 de spectacole, 3 performance-uri străine invitate, producţii de teatru radiofonic, expoziţii şi lansări de carte, ateliere de formare profesională, conferinţe, proiecţii de film. Nu voi comenta selecţia, ci doar alegerea unui singur spectacol: Rosmers-holm în regia lui Andry Zholdak, produs de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, spectacol controversat din cauza incidentului de la premieră (martie 2017), cînd agresivitatea regizorului (Zholdak are o carieră de regizor agresor) faţă de o actriţă a determinat chemarea poliţiei şi ulterior un comunicat al trupei maghiare clujene în care se scria: „Refuzăm orice formă de agresiune. Considerăm că agresiunea nu face parte din munca teatrală și că nu există situații care să o justifice. Sîntem extrem de îngrijorați de cele întîmplate recent. Simțim că gestul inacceptabil al unui singur om aruncă o umbră asupra muncii noastre. Pretindem ca instituția care ne găzduiește să ia măsurile necesare pentru evitarea acestui tip de atitudini.“ (Managerul teatrului, Tompa Gábor, a anunţat ulterior sancţionarea financiară a regizorului.) Consider inoportună, ba chiar nocivă prezenţa acestui spectacol în FNT pentru că aruncă în derizoriu deconspirarea abuzurilor în relaţiile de muncă din teatru. Justificarea prezenţei spectacolului în festival prin valoarea artistică se traduce, în fapt, prin acceptarea agresiunii în teatru, dacă rezultatul este considerat valoros. Dacă nu este, ei bine, abia atunci par să înceapă problemele, care ar mai putea apărea şi în situaţia în care agresorul nu este un nume „mare“. Sau poate că abuzul este oricînd tolerat la noi, de fapt, dar de ochii lumii ne prefacem indignaţi? Aşa sîntem sau vrem să fim percepuţi în 2017, toleranţi față de abuzurile în relaţiile de muncă din teatru? Aceasta este o primă întrebare ridicată de configuraţia FNT 2017.

Festivalul a radiografiat actualitatea teatrală autohtonă, oferind o viziune exhaustivă asupra stagiunii 2016-2017, predominant asupra teatrului bugetar şi nebugetar mainstream (precum Teatrul Act). Selecţia generoasă (sînt prezente aproape toate teatrele de stat) a permis, pe de o parte, completarea informaţiilor pentru breaslă – care a putut viziona spectacole din toată ţara –, pe de altă parte, prezentarea producţiilor proprii în faţa publicului bucureştean de către teatre din provincie care altfel nu ar fi putut (financiar) face acest lucru. Prin urmare, festivalul are o accentuată miză utilitară de care au beneficiat în egală măsură comunitatea teatrală şi publicul. Dar acest lucru – utilitatea, bazată pe obsesia lui „cel mai mult“ şi „cel mai mare“ pe care o au mai toate festivalurile autohtone ce se raportează la indicatori de performanţă cantitativi, nu şi la mizele acestor „mult“ şi „mare“ – este necesar şi suficient pentru un festival naţional de teatru?

Discuţia despre ce este şi ce ar trebui să fie un festival naţional de teatru ar trebui să înceapă de la cuvîntul „naţional“. În ce fel trebuie înţeles „naţional“ şi cum afectează această înţelegere configurarea festivalului? Dacă „naţional“ generează doar o „vitrină“ a ceea ce s-a produs pe teritoriul ţării în decurs de o stagiune, festivalul este pur expozitiv, fără a produce un context investigativ asupra a ceea ce ne grevează viaţa azi, acum, şi a modului în care răspundem/facem faţă acestor probleme (adică rostul teatrului, ca artă a cetăţii, de cînd există). Hai să luăm un exemplu înainte de a explica de ce „naţional“ ar trebui înţeles, poate, altfel.

Theatertreffen este echivalentul german al FNT, cu amendamentul că aria sa de acţiune este în interiorul graniţelor nu ale unei ţări, ci ale unei limbi, cea germană (spectacolele selecţionate provin din trei ţări, Germania, Elveţia, Austria). Deşi festivalul este amplu, întinzîndu-se pe aproape trei săptămîni, nu predomină show-case-ul, ci evenimentele adiacente, de la experţi străini invitaţi să ia contact cu teatrul german (şi cărora li se ţine un curs intensiv de actualitate teatrală germană, prin conferinţe, ateliere şi întîlniri cu artişti şi manageri culturali locali) la ateliere de scriere dramatică sau forumul internaţional cu tineri artişti şi critici. Deci este vorba de o introducere consistentă pentru străini în lumea performativă germană (cu efecte în proiecte ulterioare) şi o turnantă pentru chestionarea preocupărilor la nivel universal pe plan teatral. Selecţia propriu-zisă cuprinde întotdeauna numai zece spectacole, iar juriul selecţioner, format din șapte personalităţi, fiecare cu un mandat de trei ani – alcătuit astfel încît, în fiecare an, o parte din membrii juriului îşi termină mandatul şi componenţa se schimbă –, decide ce este important de ales pentru ediţia respectivă, inclusiv prin balansarea acestei importanţe într-o zonă sau alta (exemplu: în 2016, tema refugiaţilor, care avea un impact major în societatea germană, a fost considerată mai importantă decît estetica, astfel încît au fost selecţionate spectacole care tratau acest subiect, chiar dacă erau discutabile ca împlinire artistică, juriul considerînd că dezbaterea pe care ele aveau să o genereze era mai folositoare decît etalarea vîrfurilor performative, fără ca acest lucru să scutească Theatertreffen de critici care acuzau caracterul mainstream al evenimentului). Ce se înţelege din această rezumare simplistă a festivalului german este configurarea acestuia pe cîteva principii: o platformă care chestionează actualitatea, preocuparea de a prezenta experţilor străini peisajul teatral german actual, prin ce are el specific, selecţia unor spectacole cu miză în actualitate, selecţie care este drastică, astfel încît cine se află pe lista finală chiar poate transforma asta în capital de imagine.

Să revenim la „naţionalul“ nostru. Nu cumva „naţional“ ar trebui să fie mai bine definit – o selecţie de amploarea celei din această ediţie nu se poate subsuma decît unui slogan general precum cel sub care s-a derulat FNT 2017, „Teatrul schimbă lumea“, căci atunci cînd spui prea multe, ajungi să nu mai spui nimic, de fapt –, să se refere la ce ne preocupă pe noi astăzi, la specificitatea şi deopotrivă universalitatea problemelor cu care ne confruntăm aici, în această ţară, la direcţii tematice şi estetice ce ne sînt proprii şi prin care tratăm/dezvoltăm/particularizăm problemele contemporane universale? Nu ar trebui să reprezinte contribuţia artistică locală la o conştiinţă publică, europeană şi universală, îngrijorarea (sau nu) autohtonă faţă de convulsiile politice şi sociale, adică umane, ale lumii contemporane şi acest lucru să reiasă clar din conceptul festivalului, nu doar din elemente individuale? Nu ar trebui să fim interogativi într-un eveniment „naţional“ – prin conceptul lui – în loc să fim expozitivi? Nu ar trebui să le fie oferite invitaţilor străini, critici şi programatori de festivaluri, tipuri de performativitate care să îi intereseze prin specificitate şi nu noi variante de spectacol cu text clasic/modern, care pot fi întîlnite peste tot (situaţie valabilă şi în alte mari festivaluri autohtone)? Spectacolele prezente în FNT care problematizează teme şi estetici specifice şi actuale par să facă parte din această selecţie mai degrabă datorită modului de producţie (sînt produse de instituţiile publice de spectacole) decît conţinutului lor. De exemplu, cu toată amploarea festivalului, dintr-o întreagă direcţie performativă care cartografiază actualitatea românească, produsă în regim independent, a fost invitat un singur spectacol (Rovegan de la Centrul Educaţional Replika).

Prin urmare, nu ar trebui ca un festival naţional de teatru să aibă un concept precis conturat, o selecţie drastică, să problematizeze în loc să expună, să fie responsabil în alegerile pe care le face? Asta se doreşte, doar o radiografie anuală amplă a produselor teatrale? Ce vrea să fie Festivalul Naţional de Teatru, dincolo de eleganţa discursurilor şi de utilitatea lui? Cui se adresează şi ce mize are? Sînt cîteva întrebări necesare pentru configurarea în viitor a unui eveniment important la nivel local, care ar putea avea însă semnificaţii şi dincolo de graniţele ţării. Asta dacă nu rămînem prizonierii propriei noastre lumi. 

Oana Stoica este critic de teatru.