Şi regii mor, nu-i aşa?
● Regele moare de Eugène Ionesco, traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi, regia: Andrei și Andreea Grosu, scenografia: Vladimir Turturică, light design: Chris Jaeger. Cu: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Ana Ciontea, Șerban Pavlu, Florentina Ţilea, Richard Bovnoczki. Teatrul Naţional Bucureşti.
Eugène Ionesco şi-a expus de mai multe ori, de-a lungul vremii, anxietatea pe care i-o declanşa gîndul morţii, o stare care l-a bîntuit ani la rînd şi pe care o stăpînea prin diferite procedee („Spre a-mi potoli angoasa (...), noaptea în pat îmi amintesc numele tuturor celor care au murit“) sau i se lăsa pradă cu totul („Acum cîţiva ani mă credeam pe moarte. Cîteva luni am trăit într-o spaimă nebună“). Abordînd direct subiectul în Regele moare, Ionesco a creat o parabolă despre uman şi proprietăţile sale: omul ca stăpîn (rege) al propriului univers, supremaţia ego-ului în raport cu ceilalţi, teama de stingere şi uitare, angoasele şi regretele înaintea sfîrşitului. Frica de moarte, profund umană şi rezonabilă, este trăită paroxistic căci nimeni nu are experienţa morţii, singura care ar putea atenua angoasa necunoscutului. Una dintre lecţiile esenţiale (şi individuale) ale vieţii, de la care nu se poate lipsi şi care nu se poate transmite, este să învăţăm să murim.
În spectacolul Regele moare, realizat la Sala Mare a TNB, Andreea şi Andrei Grosu respectă, în spirit şi în literă, textul lui Ionesco. Există însă o răsturnare de perspectivă, căci dacă, la Ionesco, regele moare ca orice om (moartea se bazează pe echitate şi egalitarism), în viziunea celor doi regizori, omul oarecare se crede rege şi pretinde „dreptul“ (regal) de a nu muri. Dimensiunea banală, ordinară, umană (ca antonim a divinului) a „regelui“ este materializată scenic: „palatul“ este o locuinţă banală, cu mobile vechi şi desperecheate. Bérenger întîiul este, la propriu, rege la el în sufragerie. Domiciliul său este modest, regatul său este iluzoriu. Scenografic, un rol important l‑au avut dimensiunile scenei mari a TNB, căci, din toată imensitatea acesteia, decorul creat de Vladimir Turturică ocupă o mică parte centrală. Camera cu mobile degradate, înghesuite unele într-altele (ca în toate locuinţele oamenilor în vîrstă care nu se îndură să se debaraseze de nimic), pare meschin de mică, aşa cum este înconjurată de întunericul scenei – unde se ghiceşte restul universului (regatul) pe care regizorii au ales să nu îl configureze în nici un fel, lăsînd necunoscutul (altul decît cel al morţii) să rămînă în afara reprezentării materiale. Pînă aici, scenografia spectacolului şi cea indicată de dramaturg (o sală de tron în paragină) diferă ca reprezentare (sală de tron vs locuinţă modestă), dar sînt similare ca aspect (părăginit). Finalul, pe care Ionesco îl descrie scenografic precis, reprezintă în spectacol o interpretare aproape ad litteram a didascaliilor din text: profitînd de scenotehnica Sălii Mari, care permite coborîrea scenei, decorul este „scufundat“. Astfel, lumea regelui piere odată cu el. Cel puţin, din perspectiva lui.
Aici trebuie deschisă discuţia perspectivei: în spectacol, se optează pentru perspectiva obiectivă, exterioară, a celor din jurul regelui, asupra agoniei acestuia. Asta rezultă din faptul că spectatorul vede ordinarul lui Bérenger şi nu extra-ordinarul Regelui Bérenger întîiul: un interior domestic, cu oameni obişnuiţi – familia (reginele Mariana Mihuţ şi Ana Ciontea) şi apropiaţii (Șerban Pavlu, Florentina Ţilea, Richard Bovnoczki) care intră în jocul acestui bătrîn cu minţile pierdute (coroanele regale sînt de hîrtie colorată, precum cele din desenele lui Ionesco, aluzie la un rege de carton, de jucărie, dar şi la convenţia lumii lui Bérenger ca naraţiune construită, imaginată). Publicul asistă la delirul şi agonia unui om care trece prin etapele acceptării morţii (negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea). Însă finalul schimbă, oarecum forţat, perspectiva: dispariţia fizică a universului casnic în care Bérenger era „rege“ nu poate fi „trăită“ decît de Bérenger însuşi, căci numai el moare, deci numai el poate percepe prăbuşirea în întuneric. Astfel, pentru o coerenţă a viziunii, publicul, plasat în exterior, în sfera obiectivului, ar fi trebuit să asiste doar la moartea fizică a lui Bérenger, nu şi la dispariţia „palatului“ (şi a regatului) său, care este subiectivă, perceptibilă doar de către muribund, căci există doar în mintea acestuia (în text, sala tronului este reală, astfel că dispariţia acesteia odată cu moartea regelui este „vizibilă“ pentru cititor). Se cere astfel acceptarea unei licenţe dramatice în sensul unei abateri de la logica spectacolului, realizată în scopul demonstrării, prin impact vizual, a unei idei. Dacă ea poate fi considerată motivată sau nu, asta decide fiecare spectator pentru sine.
Doamna Mariana şi domnul Victor
Cu ceva timp în urmă scriam despre „Mariana şi Victor“, o notă la cronica spectacolului Umbre, în regia lui Vlad Cristache, tot la TNB, în care Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc jucau rolul unui cuplu în vîrstă, asemănător cu imaginea (subiectivă) pe care o are publicul despre cei doi actori în viaţa civilă. Rolurile din Regele moare, unde formează un alt cuplu, reprezintă un concentrat al vieţii lor profesionale, căci întrunesc atributele lor ludice, dezvoltate, exersate, cizelate de-a lungul timpului printr-o experienţă consistentă. Multiplele straturi de vulnerabilitate cu care poate jongla Victor Rebengiuc în rolul regelui – de la fizic la psihologic, reale sau mimate, etalate cu ostentaţie sau ascunse pentru a răbufni fără voie – sînt mixate cu egocentrism şi tuşe ascuţite de răutate într-o poetică a fricii, umane, pure, absolute: o emoţionantă angoasă a morţii. Mariana Mihuţ, în rolul raţionalei regine Marguerite (Ana Ciontea, ca regina Marie, este întruparea iubirii, a emoţiei), are răceala şi forţa lucidităţii, ştiind să fie mai degrabă pragmatică decît dură, folosindu-se abil de autoritatea pe care o inspiră, inclusiv în momentele finale, cînd îl călăuzeşte pe Bérenger, sigur şi calm, către lumea de dincolo. Şi poate că, din perspectiva asta, Bérenger nu s-a înşelat: numai o Regină poate alunga fricile-sălbăticiuni, doar ea poate alina şi linişti. Şi Mariana Mihuţ este toate acestea: forţa, luciditatea şi liniştea.
Oana Stoica este critic de teatru.
(Foto: Florin Ghioca /TNB)