Corpul democratic
● Gala. Concept: Jérôme Bel, asistent: Maxime Kurvers, asistenți pentru recrearea spectacolului: Chiara Gallerani și Cédric Andrieux. Cu: Ștefan Bățroș, Andreea Cazacu, Maggie Chițoran, Catinca Dăiciulescu, Denis Dinulescu, Andrea Gavriliu, Alexandra Gold, Ginel Guiu, Maria Hoisescu, Toto Horvat, Nicoleta Lefter, Mohammad Abedin Nejadi, Zakieh Abedin Nejadi, Silvia-Ioana Niculae, Adrian Păun, Ioana Perescu, Anca Pop, Giulia Maria Stoian, Eliza Trefaș, Cosmin Vasile. Eveniment organizat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi Institutul Francez în cadrul programului „FranceDanse Orient-Express România 2017“, cu sprijinul Teatroskop.
Douăzeci de corpuri pe scenă. Tinere şi bătrîne, rigide sau neputincioase, siluete graţioase şi rubiconde, flexibile sau greoaie, jumătăţi de trupuri ţintuite în nemişcare şi corpuri zglobii, de copii, trupuri armonios alcătuite sau disproporţionate. În spectacolul lui Jérôme Bel, Gala, dansează umanitatea, dincolo de norme şi forme, se produce o democratizare a artei, dar şi a publicului, ghidat să gîndească în afara canoanelor estetice, să şi elibereze privirea de convenţii prefabricate, să înţeleagă dansul, mai degrabă decît să îl privească.
Premiile CNDB din 2017, decernate pe 13 decembrie anul trecut la Teatrul Odeon, au avut ca spectacol invitat Gala de Jérôme Bel, într-o variantă recreată cu performeri români (spectacolul a fost refăcut de mai multe ori în toată lumea, păstrîndu-se de fiecare dată un miez fix căruia i s-au adăugat elemente specifice, locale, pentru fiecare reconstrucţie). Gala succede conceptului din Disabled Theater (Teatru cu dizabilități), un spectacol cu performeri cu afecţiuni psihice. De data aceasta este vorba despre fizicalităţi diferite: dansatori profesionişti (cu specializări coregrafice variate, de la balet la dans contemporan) şi amatori, oameni ai scenei (actori) şi cei străini de ea, copii şi vîrstnici, zvelţi şi supraponderali, în scaune cu rotile şi cu sindrom Down, o lume diversă, care sparge tiparele de frumuseţe asociate dansului. Jérôme Bel se întîlneşte aici cu Pippo Delbono, care face teatru cu actanţi marginali, vagabonzi, suferinzi mental şi fizic. Ca şi Delbono, Bel pledează pentru anularea elitismului artei, pentru accesibilizarea ei nu doar tuturor categoriilor de public, ci şi tuturor categoriilor de performeri. Prezenţa dansatorilor atipici deschide scena către spectacolul umanităţii, transformînd în creatori oameni cărora în mod normal le este refuzată această postură pe motiv de inadecvare – a corpului la normele artei –, şi sparge astfel canoanele creaţiei şi ale receptării, căci şi spectatorul este obligat să se replieze, să-şi ajusteze criteriile de judecată, să-şi lărgească limitele percepţiei. Norma este abrogată, dansul trece printr-o revoluţie a perspectivei care îi dizolvă atributele aristocratice şi îi conferă mize populare. Căci spectacolul este profund politic, lucru care rezultă şi din biografia unora dintre actanţi: unii sînt imigranţi, alţii sînt LGBT. Vulnerabilităţi ale istoriei personale, nu doar ale corpului fizic. Corpuri şi biografii care încearcă să se armonizeze cu norme sociale şi artistice restrictive.
După cum îi spune şi titlul, spectacolul vizează o prezentare festivă, un ceremonial care celebrează ceva. Dar perspectiva asupra caracterului protocolar este inversată, rigiditatea şi morga excepţionalului sînt înlocuite de relaxare (cu actanţii în echipament de repetiţii sau în preţioase/ridicole costume de scenă, ambele intenţionat inadecvate spectaculosului), ceremoniosul este accesibilizat. În momente solo şi împreună, performerii exersează dansul, atît prin serii consecutive – o temă pe care o execută fiecare succesiv –, cît şi în coregrafii de grup, unde fiecare, pe rînd, devine lider. Este o trimitere la personalizare, căci fiecare pare să fie expert într-un domeniu (dans clasic, oriental etc.) şi novice în celelalte, pe care le ratează cu străduinţă. Bel vorbeşte despre asumarea eşecului (motto-ul spectacolului este „Eșuează din nou. Eșuează mai bine“), dar care este reperul şi cine îl stabileşte? Perfecţiunea este un concept obiectiv sau subiectiv? Şi cine decide, în definitiv, că perfecţiunea (excelenţa) este criteriul după care un demers performativ poate fi declarat artă?
Ceea ce se vede în Gala este în acelaşi timp viziunea unui creator – un concept puternic care deschide spaţiul de performat – şi îndrăzneala unor oameni de a-şi apropria scena, de a-şi asuma expunerea, de a încerca, reţinut sau curajos, cu teamă sau cu exaltare, postura de artist. Este o abordare integrativă a dansului, dezarmantă şi neliniştitoare pentru unii, căci dacă arta îşi pierde elitismul, cum ar putea ea să mai exercite fascinaţie? (Mă gîndesc la o serie de clişee prin care este caracterizată, precum „sfînţenia scenei“ sau „sacrificiul cerut de artă“, care sacralizează arta, îndepărtînd-o de public.) Nu e de mirare că spectacolul stîrneşte reacţii variate, de la admiraţie şi aprobare deplină la contestare. Şi totuşi, nu cred să fi văzut în ultima vreme ceva mai profund uman, mai puternic conceptual şi mai pe deplin artistic decît acest spectacol.
Gala a fost un spectacol potrivit cu evenimentul CNDB, nu doar datorită chestionării şi deconstruirii festivului, ci şi prin conţinutul propriu-zis: dacă show-ul a driblat aşteptările publicului, jucîndu-se cu reprezentările pe care acesta le are asupra artei, scoţîndu-l din zona de confort şi obligîndu-l să se repoziţioneze, premiile dansului din 2017 au surprins pe toată lumea, redimensionînd atît perioada de timp pentru care sînt acordate, cît şi motivaţiile alegerii cîştigătorilor. Carmen Coţofană, coregrafă şi performeră, a fost singura artistă contemporană laureată la această ediţie. Celelalte premii s-au constituit în omagii pentru personalităţi dispărute (ale căror opere au fost supuse unor investigaţii documentare şi performative, realizate de CNDB în ultimii ani) care au construit în România, în dezacord cu normele artistice ale vremurilor, o istorie a dansului ca limbaj artistic inovator. Şi aceşti coregrafi merită o ultimă necanonică reverenţă: Floria Capsali, Stere Popescu, Iris Barbura, Lizica Codreanu, Gabriel Negry, Paule Sybille, Vera Proca-Ciortea, Ester Magyar, Trixy Checais.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Lavinia Pollak