Inside me

● Hikikomori, instalație performativă bazată pe un text de Holger Schober. Echipa: Vlaicu Golcea – concept, sound design; Cristina Milea – instalație, costume; Gabriella Spiridon – asistent instalaţie; Mihai Păcurar – video, graphic-design; Nicoleta Lefter – performance (live); Emil Măndănac – performance (audio); Raluca Aprodu – performance (audio); Ciprian Marinescu – traducere; Claudia Vîlceanu – discuții-atelier; Cornelia Winkler – comunicare internațională. Un proiect organizat de Asociaţia Culturală Isvor şi co-finanțat de AFCN. 

Hikikomori sînt persoane, de regulă adolescenţi sau tineri, care se retrag benevol din viaţa socială şi se închid într-o cameră, refuzînd orice contact cu alte persoane. Izolarea durează cel puţin șase luni – sînt situaţii cu zece ani de recluziune – şi se întîlneşte cu precădere în Japonia, dar au fost înregistrate cazuri şi în Statele Unite, Marea Britanie, Canada sau China. „Pustnicii moderni“, cum sînt supranumiţi hikikomori (termen ce defineşte în egală măsură fenomenul şi pe subiecţii acestuia), reprezintă deja o categorie socială în Japonia, unde numărul variază între 500.000 şi un milion (după estimări realizate între 2013 şi 2016) şi unde guvernul a alocat fonduri substanţiale pentru asistenţă de specialitate (psihiatrică). Una dintre interpretările acestui fenomen leagă hikikomori de forme grave de depresie. O altă variantă de interpretare vizează cultura japoneză în care copiii, în special băieţii – în rîndul cărora fenomenul este mai răspîndit –, au o legătură strînsă cu mama şi nu părăsesc casa părintească pînă la vîrste mari (35-40 ani). De asemenea, glorificarea singurătăţii în arta şi filozofia japoneze susţine izolarea. O altă direcţie de interpretare se configurează în jurul efectelor capitalismului, mai precis în aşteptările pe care le au apropiaţii, în special familia, de la un tînăr, într-o societate cu un standard ridicat de viaţă – aşa nu-mita realizare personală, adică o carieră şi un statut social (inclusiv financiar) pe măsură – pe care acesta se teme că nu le poate împlini. Dramaturgul austriac Holger Schober a scris o piesă care prezintă perspectiva din interior a unui hikikomori, un poem postmodern despre captivitatea ca revoltă socială. Tradus de Ciprian Marinescu (care face constant traduceri din autori contemporani de limbă germană), textul a fost prezentat în 2016 ca spectacol-lectură la Centrul Educaţional Replika din Bucureşti şi a fost acum materializat performativ de Vlaicu Golcea.

Cu acest spectacol, Vlaicu Golcea îşi depăşeşte ipostaza de creator de universuri sonore, pe care şi-a asumat-o în numeroase spectacole de teatru, şi devine autor de performance (creator de concept şi sound design), o formulă flexibilă de show aflat la intersecţia mai multor arte (teatru, literatură, muzică, dans, arte vizuale, film etc.). Încă prea puţin dezvoltat în România, performance-ul este mediul celor mai avangardiste limbaje artistice şi al celor mai incitante viziuni asupra realităţii, o formă performativă de filozofie, poate cea mai conectată cu imediatul, cu lumea contemporană căreia îi identifică şi îi analizează problemele. Golcea porneşte dintr-un punct neobişnuit pentru un performance, un text preexistent – în condiţiile în care performance-urile sînt în general non-verbale, iar cele verbale au un scenariu/text creat special pentru ele – pe care îl redă aproape integral. Redarea se face însă în forme diverse: live prin intermediul performerei Nicoleta Lefter, vizual prin proiecţiile realizate de Mihai Păcurar – care desenează fragmentele de comunicare virtuală – şi audio, prin înregistrările cu Raluca Aprodu şi Emil Măndănac. Astfel, nu doar că textul capătă forme de expresie diferite, lucru esenţial într-un performance, dar perspectiva din interior este accentuată prin deportarea în afara spaţiului de joc, unde se află eul performativ (hikikomori), a tuturor celorlalte personaje. Recluziunea este astfel totală, căci ceilalţi interacţionează cu H din exterior, fără să pătrundă în spaţiul lui. Şi aici intervine Mihai Păcurar, care realizează animaţii ce sublimează realitatea şi dă formă personajelor. Instalaţia scenografică a Cristinei Milea – care poate fi vizio-nată şi în afara performance-ului – este un altar gotic din materiale reciclabile (după propria declaraţie) din care sugestivă îmi pare a fi folosirea plasticului, a celui moale, maleabil, transparent (şi pictat aici). Căci camera izolatoare este mică, iar H stă mare parte din timp nemişcat, astfel că acest spaţiu, ilustrat printr-o membrană de plastic, devine o a doua epidermă, una artificială.

Elementul live al instalaţiei este performera. Nicoleta Lefter (Vlaicu Golcea a ales un H feminin, în text el fiind masculin) creionează un personaj care evoluează la graniţa dintre stand-up şi manga, cu o agresivitate generată de însăşi vulnerabilitatea sa, care se automitologizează (poartă o mască de inorog), aflat în căutarea, dacă nu a iubirii, măcar a identităţii de gen (o poveste de dragoste gay, hiperbolizată în imaginar, ar putea fi motivul izolării) şi care are o relaţie simbiotică love-hate cu propria familie (în special cu mama, cu care dezvoltă o relaţie asemănătoare celei din romanul lui Attila Bartis, Tihna, dar şi cu fratele, cu care comite involuntar un incest virtual). Performance-ul este un soi de cabaret noir/gotic exploziv (prima reprezentaţie era crudă, dar în timp Lefter devine tot mai incandescentă). Astfel, atributele spaţiului sînt inversate: în realitate mic şi proprice refuzului de a socializa, el devine, în performance (care reprezintă lumea interioară), o scenă pe care H se expune şi interacţionează. Însingurarea patologică se transformă în exhibiţionism, lipsa cronică de contact direct este înlocuită de sexul la prima întîlnire virtuală (H refuză să comunice în realitate, dar o poate face în cea virtuală). Căci H experimentează două modalităţi de a trăi: aparent devitalizat, în tăcere şi nemişcare, dar şi exploziv la nivel interior/imaginar, unde cinismul său devine violent. Este o perspectivă provocatoare de a trata o temă prin exact contrariul ei.

După ce a fost prezentat în Bucureşti, la Kube Musette, Hikikomori poate fi văzut între 27 septembrie şi 1 octombrie la Fabrica de Pensule din Cluj şi între 4 şi 6 octombrie la Centrul Multicultural al Universităţii Transilvania din Braşov. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Emil Mandanac