Oglinda
Shakespeare a spus că Teatrul e oglinda naturii.
Evident, e vorba de natura umană, acea natură umană care poate percepe vîntul și ploaia și, cum spune sonetul, „tot ce crește“… Sînt multe oglinzi și Teatrul poate fi oricare din ele.
Teatrul poate fi nimic mai mult decît o oglindă veche, jegoasă, și oglinda asta arată doar partea sordidă a naturii umane.
Teatrul poate fi oglinda prăfuită, care estompează imaginea, ca să acopere riduri și pete și să reflecte edulcorat realitatea.
Teatrul poate fi o oglindă strălucitoare, dar crăpată, în care țipete de protest și furie sau explozii de energii bucuroase produc fulgere orbitoare, puternic colorate, care provoacă noi crăpături și ne catapultează într-o lume mai fragmentată şi mai plină de ură.
Teatrul poate fi o oglindă de bîlci distorsionată, care ne face să rîdem de diformitățile noastre și ale altora.
Oare acestea sînt oglinzile de care vorbește Shakespeare?
Operele sale complete sînt o oglindă în mod constant curățată și lustruită de cei care lucrăm în Teatru, pentru a ne dezvălui ce e ascuns în întuneric. Cînd lumina penetrează, oglinda parcă dispare. Pentru o secundă nu mai există diviziune între cel care privește și cel care este privit. Sîntem atinși profund.
Fragment din Tip of the tongue (Pe vîrful limbii), cea mai recentă carte a lui Peter Brook, apărută la New York în 2018.
Aceste citate din Peter Brook m au inspirat să descopăr oglinzile din Mult zgomot pentru nimic și să intuiesc capcane posibile în timpul lucrului la spectacolul nostru de la Teatrul de Comedie.
1) Oglinda veche: pericolul de a trata o comedie shakespeariană cu manierisme și clișee vechi care fac publicul să rîdă la poantele cele mai vulgare și obosite, reflectînd astfel doar partea sordidă a vieții. Chiar actorii considerați mari pot deveni extrem de triviali cînd nu percep calitatea extraordinar de complexă a scriiturii și trag rolul în jos, ca să-și satisfacă plăcerea succesului ușor obținut prin efecte ieftine (deși uneori scump remunerate).
2) Oglinda care estompează și acoperă ridurile devine periculoasă cînd ne identificăm prea mult cu ideea că se așteaptă să jucăm o comedie ușoară și veselă. În Mult zgomot…, „hazul“ nu doar că dispare la un moment dat, dar situația devine atît de încordată, încît apare brusc șocul unei realități crude, umilitoare și chiar tragice.
3) Oglinda strălucitoare, dar crăpată: există întotdeauna tentința facilă de a l cataloga pe Shakespeare drept contemporanul nostru, de a ne limita la o viziune prea reductivă, prea legată de imediat. Cînd nu mai vedem pădurea din cauza copacilor, uităm că avem șansa de a căuta mai adînc, pentru a descoperi esența universală a mesajului. Ce e unic la bard este că poate comunica direct și imediat, dîndu-ne generos libertatea să adaptăm orice situație la timpul nostru, dar totodată ne îndeamnă să urcăm pe munte cu el, să privim de deasupra ceții, să percepem orizontul nemărginit și luminos, pe care de obicei nu-l vedem din vale, unde trăim.
4) Oglinda de bîlci ne încurajează să rîdem. Ce cadou să ne putem scutura de prostie, de fals și pretențiozitate, să ne recunoaștem mica ipocrizie și marea minciună, să rîdem de noi înșine și astfel să ne curățăm puțin, să simțim gustul normalității! Funcția rîsului e aceeași de două mii de ani încoace, de la Aristofan. Cînd e corect direcționat, rîsul purifică.
5) Oglinda care dispare… iată linia de sosire. De fapt, pentru asta lucrăm în teatru: ca oglinda să dispară în fiecare seară sub ochii noștri. Cum să înțelegem momentul în care nu mai există diviziune între cel care privește și cel privit, cînd actorii și spectatorii au aceeași experiență, cînd dispare granița între scenă și sală? Shakespeare pare să ne spună: cu toții sîntem aici, pe acest pămînt, ca să jucăm un rol, nu doar pe scenă, ci și în viață. Să joci înseamnă să acționezi. Hamlet se întreabă toată piesa de ce nu poate trece la faptă, dar la final, cînd înțelege ce înseamnă să-ți joci rolul, acționează. Pentru o colectivitate caracterizată de pasivitate, teatrul poate fi un ceas deșteptător. Dacă toți sîntem actori, atît cei care privesc, cît și cei priviți, e firesc să ne întrebăm ca Hamlet: cum să ne jucăm rolul?
Începutul secolului al XVII-lea, timpul în care a scris Shakespeare, se caracterizează prin schimbări profunde, cu inovații și descoperiri de tot felul: brusc, Pămîntul nu mai era plat, Soarele, nu Pămîntul, devenea de fapt centrul universului, noul protestantism producea un cutremur în religie, navigația se dezvolta rapid, la fel comunicațiile. Schimbările provocau neliniște și confuzie; în plus, războaiele și tensiunile care incitau naționalismul dădeau o stare comparabilă cu ceea se întîmplă azi: globalizarea, Internetul, dezbaterile ecologice, toate popularizate pe ecranele televizoarelor, au darul să zăpăcească.
Am convingerea că piesele scrise demult există doar în prezent și vorbesc despre noi, acum și aici. Camerele video cu imagini filmate în priză directă pe scenă, de care ne folosim în spectacolul nostru, reprezintă oglinda vremii de azi.
Pentru mine, alegerea e un pariu cu risc. M-am ferit în trecut de orice intrus pe antica scîndură a teatrului. Teatrul e o veche și solitară corabie și, deși cam scîrțîie din toate încheieturile, încă navighează demnă spre o destinație necunoscută.
După ezitări, am decis să cooptez tehnologia, pentru ca universul complex shakespearian să fie mai ușor recognoscibil într-un context contemporan, ca sub o lupă. Astfel vedem mărite pe ecran două lumi: una a politicienilor și a celor sus-puși, cu interesele, ambițiile și jocurile lor stupide de putere, și alta, a lui Beatrice și Benedick, care, într-o conjunctură viciată, în care dragostea a fost devalorizată și trivializată, au nevoie de probe și verificări multiple pentru a ajunge să creadă în existența ei.
În jurul nostru e prea mult zgomot: cel dinafară (al traficului agitat – și nu doar rutier – plin de sirene și claxoane asurzitoare, vacarmul neîntrerupt al emisiunilor TV, unde toți latră și nimeni nu ascultă pe nimeni, cel iritant de obositor al mall-urilor etc.) și cel dinăuntru (al ambițiilor și conflictelor personale care se ceartă între ele, fără o rezoluție). Cînd, totuși, furtuna se liniștește, ne dăm seama uneori că totul a fost… pentru nimic, ca titlul piesei.
E un titlu de piesă aparent ironic. Şi totuși, cred că Shakespeare are altă intenție. Cuvîntul nimic are o semnificație complexă: cînd ne desprindem de tot ce nu e necesar și vedem cît de absurd și inutil a fost zgomotul, înțelegerea profundă a faptului că a fost pentru nimic, în mod curios, ne liniștește, ne dă gustul unei posibile eliberări. Teatrul poate oferi acest gust trecător, dar adevărat al libertății.
Andrei Șerban este regizor de teatru.
