(Dez)echilibre
● Tordre (Torsiune), concept și coregrafie: Rachid Ouramdane. Cu: Annie Hanauer & Lora Juodkaite. Lumini: Stéphane Graillot, decor: Sylvain Giraudeau. Producție delegată CCN2 – Centre chorégraphique national de Grenoble France – Direction Yoann Bourgeois & Rachid Ouramdane. Prezentat în Programul „FranceDanse Orient-Express“ al Institutului Francez în parteneriat cu Teatrul Național București, Centrul Național al Dansului București şi Teatroskop.
În platforma CDNB, „Sezon de dans contemporan Bucureşti în mişcare 2017“, au fost invitate două spectacole străine, fiecare provocator în felul său. În Tordre (Torsiune), creaţie a coregrafului Rachid Ouramdane, două siluete umane, îmbrăcate în negru, şi două schelete metalice negre (formate din cîte două axe perpendiculare, de diferite mărimi, agăţate de podul scenei) se rotesc într-un spaţiu complet alb, însoţite uneori de confesiuni live ale performerelor. Rotirile diferă ca durată, ritm şi traseu, ba chiar, în cazul uneia dintre performere, nu e vorba de rotire decît tangenţial – de exemplu, un moment are ca fond sonor o înregistrare dintr-un concert în care Nina Simone întrerupe de mai multe ori interpretarea hit-ului Feelings, ceea ce determină o coregrafie în buclă (fraze coregrafice care se repetă). Acest construct performativ ia forma unui poem coregrafic, minimalist şi deloc liricoid, cu o structură aparent simplă şi un discurs de o coerenţă remarcabilă – rotirile sînt materializarea (forma fizică) unor explorări interioare –, bazat pe două performere atipice.
Annie Hanauer are o proteză de braţ, una sofisticată (deşi pare a fi din lemn) căci poate fi manevrată cu graţie (este posibil să fie controlată printr-un dispozitiv implantat în creier). Fluiditatea mişcărilor ei include braţul bionic, care devine un insert neobişnuit, pe o coregrafie aproape „clasică“, rezultatul acestei juxtapuneri de texturi performative fiind ceva complet nou. Partenera sa, Lora Juodkaite, este o maestră a rotirilor, reuşind să se învîrtească minute în şir, ca un titirez, în ritmuri şi pe trasee diferite, şi să se oprească brusc, fără ca inerţia să îi prelungească mişcarea. Mai mult, ea poate vorbi fără nici o greutate în timp ce se roteşte. În confesiunile sale (tot o formă de poezie), performera dezvăluie că acesta era un exerciţiu prin care îşi asigura intimitatea încă din copilărie, era modalitatea ei de retragere în sine. Ea pare să aibă unele aptitudini speciale (este un perpetuum mobile uman), căci capacitatea îndelungată de rotire fără dezechilibrare presupune nu doar abilităţi sportive, ci şi organice (probabil, modificări la nivelul urechii interne). Astfel, ambele dansatoare au devieri fizice de la normă, pe care le exploatează, transformîndu-le în atuuri coregrafice. Alături de performere, care evoluează succesiv şi uneori în paralel, se află dublurile lor, cele două schelete metalice care se rotesc la rîndul lor. Cele patru siluete construiesc astfel o mişcare complexă: rotiri de bază, în jurul axei proprii (torsiuni), pe un traseu, de regulă circular, cu dinamici şi direcţii (inclusiv pe verticală, în cazul scheletelor metalice) diferite. O geometrie poetică şi o explorare coregrafică a intimităţii, emoţionale şi mentale.
● Delicate Instruments of Engagement, acțiune performativă continuă de Alexandra Pirici. Performată de: Paul Dunca, Paula Gherghe, Farid Fairuz, Maria Mora, Cristian Nanculescu. O producție a Im-pulse Theater Festival și FFT Düsseldorf în coproducție cu Kunsthalle Düsseldorf, Art Association for Rhinelande und Westfalia, CNDB, HAU Hebbel am Ufer și Tanzquartier Wien, 2017.
Delicate Instruments of Engagement / Instrumente delicate cu care se poate acţiona a fost creat de Alexandra Pirici la Berlin. De fapt, cum precizează autoarea, nu este vorba de un spectacol, ci de o acţiune performativă continuă, timp de patru ore, în care mai multe discursuri publice, evenimente şi imagini sînt recreate de cinci performeri (Paul Dunca, Paula Gherghe, Farid Fairuz, Maria Mora, Cristian Nanculescu) în serii (o sumă de episoade) al căror început poate fi ales de public din trei variante posibile indicate de artişti. Se creează astfel un inventar de reconstituiri subiective din care perfomerii selectează cîteva pentru conţinutul fiecărei serii: ultimul discurs al lui Salvador Allende, cel al lui Michelle Obama plagiat de Melania Trump (dispuse în paralel, aşa cum au apărut pe Internet), al lui Colin Powell cînd anunţă invazia din Irak sau al lui Bill Clinton despre scandalul Monica Lewinsky, hit-uri pop, meme-ul cu John Travolta, reclame sau un fragment din Lacul lebedelor, cîntat de Paula Gherghe şi dansat, deloc întîmplător, de Farid Fairuz (care are o educaţie coregrafică clasică, pe care a „contrazis o“ prin cariera sa de performer). Sînt şi momente conectate direct cu România, de la celebra proclamare a Revoluţiei la televizor de către Ion Caramitru („Mircea, arată că lucrezi“) la unul dintre discursurile haotice ale ministrului Agriculturii, Petre Daea. Sînt create jocuri precum un motor de căutare uman – publicul alege un cuvînt care este definit subiectiv de către performeri – sau Zidul Plîngerii din Israel – în care spectatorii se pot confesa unui performer; obsesia selfie-urilor sau mişcările de revoltă, unele înăbuşite sîngeros, sînt şi ele reprezentate. Avem de-a face cu evenimente obiective, dar şi cu perspectiva subiectivă asupra lor sau cu modul în care ele sînt transformate de memorie, căci din toate acestea, obiectiv şi subiectiv, „se fabrică“ realitatea.
Acest tip de performativitate este destinat unui public implicat, care se simte liber să participe, să fie parte din „realitatea“ obiectivă, cea de toate zilele, dar şi din cea a performance-ul, care se desfăşoară printre spectatori şi în jurul lor. În schimb, publicul român se poziţionează ca spectator în afara performance-ului care se derulează în faţa lui. Este aici o analogie, poate un pic forţată şi în afara conceptului performativ, despre modul în care se poziţionează un occidental şi un est-european în viaţa cetăţii, despre activ şi pasiv, despre ce „facem să se întîmple“ şi ce „ni se întîmplă“. Şi, cumva, cheia asta de citire a demersului Alexandrei Pirici mi s-a părut cea mai importantă.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Patrick Imbert, Alina Uşurelu
