Jocuri periculoase la locul de muncă
● Bull de Mike Bartlett, traducerea: Ilinca Hărnuț, regia: Elena Morar, scenografia: Livia Vișănescu, video: Ana Cârlan, asistent proiect: Andrei Duțu. Cu: Gabriel Răuță, Ilinca Hărnuț, Rolando Matsangos, Bogdan Cotleț. O producţie Arkadia cu sprijinul strategic POINT, finanţată de Primăria Municipiului București prin ArCuB. Point Art Hub.
Agresivitatea în lumea contemporană devine tolerabilă din cauza/datorită banalizării. În relaţiile de muncă, violenţa psihică şi chiar fizică apare atît în exploatarea muncitorilor, cît şi în corporaţii, determinată de vînarea profitului. „Mediul de lucru competiţional“ este o expresie care se traduce prin oportunităţi de avansare în carieră, dar şi prin relaţii de lucru abrazive.
Folosit pentru a desemna un comportament ostil, de excludere şi umilire – în cazul copiilor, la şcoală, iar în cazul adulţilor, la locul de muncă –, termenul bullying implică o tuşă violentă (intimidare, hărţuire, brutalizare). În cazul copiilor, în ultima vreme, situaţia pare să se fi agravat: recenta campanie „Opriţi bullying-ul sau desfiinţaţi recreaţiile!“ a Organizaţiei „Salvaţi copiii“, prin care se semnala faptul că unul din patru elevi este agresat de colegi în pauzele dintre cursuri, a venit pe fondul incapacităţii profesorilor şi a şcolii, ca instituţie, de a stopa fenomenul. În cazul adulţilor, situaţia este diferită, dar nu mai bună. Deşi şcoala nu reuşeşte să oprească bullying-ul, ea nu îl acceptă, în timp ce companiile îl tolerează şi chiar îl încurajează. Căci competiţia între angajaţi, care se luptă să lucreze mai mult şi mai bine, generează profit. Cum în dragoste şi în război totul este permis, şi în rivalitatea profesională sînt acceptate tot felul de mijloace de luptă. Mediul social, educaţia, defectele fizice, stilul de lucru sau hainele, situaţia familială, orice poate fi motiv de umilire. Victima este scoasă din joc în cazul unor sarcini profitabile sau ajunge pe lista concediaţilor. Bullying-ul transpune legea supravieţuirii la locul de muncă: supravieţuiesc doar exemplarele puternice.
Dramaturgul Mike Bartlett are o preocupare constantă pentru nocivitatea relaţiilor de muncă în corporaţii, cu impact major asupra calităţii vieţii. Bull este un studiu asupra competiţiei în interiorul unei companii, cu trei angajaţi convocaţi de CEO pentru o posibilă concediere. În aşteptarea şefului, dinamica relaţiilor dintre cei trei capătă accente dramatice. Manipularea, minciuna, atacurile, şantajul sînt elementele constitutive ale unui conflict psihologic care, de la un punct încolo, devine fizic. Scopul? Eliminarea celui mai slab.
La Point, regizoarea Elena Morar a realizat un spectacol minimalist, atent lucrat la nivelul personajelor şi al relaţiilor, care serveşte tema (pe două ecrane rulează un set de reguli şi credinţe corporatiste, livrate prietenos, în scurte notaţii fals pozitive precum „Nu poţi face echipă cu cineva care nu rîde“, în flagrantă contradicţie cu realitatea) şi provoacă discuţii asupra ei. Trebuie să fac aici o mică paranteză: există spectacole, diferite ca modalităţi de lucru şi producţie (piese de teatru sau scenarii scrise în urma documentării, creaţii de autor sau colective etc.), a căror funcţie principală este livrarea în spaţiul public a unor subiecte de actualitate, ignorate sau marginalizate de către societate. Sînt spectacole care pun accent pe temă, lăsînd spectaculosul pe plan secund (aici intră în discuţie şi alţi factori, precum precaritatea, care inhibă financiar potenţialul performativ, dar asta este o altă discuţie). Bull este un astfel de spectacol, necesar ca impuls pentru conştientizarea şi verbalizarea fenomenului de bullying – au fost dezbateri postspectacol cu participarea unui psiholog, au existat reprezentaţii în sediile unor companii (datorită unei scenografii adaptabile, fără decor construit, spectacolul este uşor de mutat) –, dar care se păstrează, ca expresie, în zona austerităţii performative (a corectitudinii performării unui text). Prevalenţa subiectului în faţa spectaculosului vine şi ca una dintre posibilele transpuneri autohtone ale supremaţiei, în teatrul occidental, pe care o are dramaturgul (contemporan) în faţa regizorului.
Bull arată modalităţi de hărţuire într-o corporaţie, unde detaliile de viaţă personală şi atributele persoanei devin pretexte pentru abuz psihic, plasînd individul într-o prelungită postură de victimă şi influenţînd atît opinia celorlalţi despre acesta, cît şi pe cea a lui despre sine însuşi. Mentalitatea de victimă atrage animalele de pradă (personajul-prototip este abuzat şi după ce a fost doborît, pentru pura plăcere a agresorului). Apoi este revelat parcursul unui individ între trei postúri: agresor, victimă, martor. Nici unul dintre personaje nu se poziţionează exclusiv într-o singură postură, ci migrează dintr-una în alta, deşi una rămîne tot timpul dominantă. Pentru Tom (Gabriel Răduţă), dominanta este cea de victimă, unde a fost plasat de nivelul educaţiei, clasa socială, eşecul în cuplu şi o nesuferită (din perspectiva celorlalţi) aplecare spre corectitudine în relaţiile de muncă (ceea ce îl face o victimă sigură a farselor, cu urmări profesionale dramatice). Din cînd în cînd, Tom atacă la rîndul său, exploatînd vulnerabilităţile biografice, profesionale sau de tactică ale agresorilor săi, Isobel (Ilinca Hărnuţ) şi Tony (Rolando Matzangos), care sînt angajaţi Alpha (execută fără milă pe oricine le stă în cale). Deşi nu au fost mereu în vîrful piramidei, amîndoi au învăţat cum să cîştige lupta şi au un simţ ludic (care lui Tom îi lipseşte complet) bine dezvoltat. Şeful lor, Carter (Bogdan Cotleţ), este un agresor pasiv, lasă lucrurile să se întîmple de la sine şi promovează angajatul-martir („sacrifică-te pentru binele companiei“) şi puternic („e problema ta că nu te-ai adaptat“).
Bull este un spectacol-avertisment despre duritatea relaţiilor de muncă din marile companii. Tematic, el urmează spectacolului lui Bogdan Georgescu, ForTheWin, care a investigat cazul Ralucăi Stroescu (2007), project manager într-o multinaţională, moartă după ce a muncit 100 de ore săptămînal. Procesul ei a avut un verdict abia anul trecut. Compania nu a fost incriminată.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Alexandra Savu
