Cei ce devin invizibili
● Umbre, de Marilia Samper, traducerea: Florin Galiș, Iunia Mircescu, regia, scenografia, ilustrația muzicală, lighting design: Vlad Cristache, cu: Ana Ciontea, Gheorghe Visu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Mircea Rusu, Gavril Pătru, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea, TNB.
„Oamenii care au pierdut recent pe cineva arată într-un anumit fel, recognoscibil poate doar de cei care au văzut aceeaşi expresie pe propriile feţe (…) Este o expresie de o vulnerabilitate nersfîrşită, goliciune, vid (…) Oamenii aceştia arată goliţi pentru că se cred invizibili.“ În cărţile despre experienţa suferinţei în urma pierderii cuiva drag, apărute în ultima vreme (Anul gîndirii magice de Joan Didion, din care este extras fragmentul anterior, sau Durerea e o făptură înaripată de Max Porter), se aminteşte de o normă socială contemporană: standardizarea durerii, inclusiv ca durată, prin scurtarea pînă la anulare a perioadei de doliu (în care se exprimă suferinţa). Durerea nu mai are timp să se desfăşoare, nu i se mai permite să se exprime şi se sufocă, explodînd la un moment dat cu vigoare (în acte de autoagresiune) sau viru-sînd vieţi (depresii). Piesa Mariliei Samper, Umbre (titlul original Umbra de lîngă mine), cu premieră naţională la TNB la sfîrşitul stagiunii trecute, în regia lui Vlad Cristache, este construită în jurul unei dispariţii care schimbă fundamental vieţile mai multor oameni. O adolescentă, Alba, nu se mai întoarce acasă într-o seară şi mica localitate în care trăia reacţionează, ca grup şi individual, parcurgînd etapele durerii. De la căutarea fetei la abandonarea speranţei că aceasta mai este în viaţă e un traseu pe care îl parcurg cei mai mulţi, unii însă rămîn blocaţi într-o anume etapă a suferinţei.
Textul are două naraţiuni în oglindă: firul principal, cu tînăra Alba (personajul absent este singurul care are nume, cele prezente sînt anonime, căci cei care suferă se cred invizibili, după cum zice Joan Didion) şi părinţii ei, o familie fericită, poate chiar nefiresc de fericită, care se prăbuşeşte în urma dispariţiei fetei, şi un alt fir, secundar, în simbioză cu primul, cu o familie, tată (Mircea Rusu) şi fiu (Emilian Mârnea), care se află de mult timp în proces de disoluţie după moartea mamei. Cele două experienţe ale suferinţei, cea nouă şi cea veche, urmează acelaşi traseu al destrămării. Absenţa distruge prezenţa.
Dar Alba (Alexandra Sălceanu) nu moare, ci este victima unei agresiuni (despre care nu se dau prea multe indicii, căci nu contează prea mult în economia textului, acesta concentrîndu-se asupra modului în care oamenii fac faţă durerii), ceea ce nuanţează raportarea celorlalţi faţă de ea. În timp ce comunitatea trece printr-o etapă de negare a vinovăţiei – nu poate fi unul dintre ei, iar prezenţa unui străin vulnerabil (Gavril Pătru) este convenabilă pentru preluarea vinovăţiei –, apropiaţii nu pot ignora nici bucuria că fata trăieşte, nici oroarea violenţei pe care a îndurat-o. Tatăl (Gheorghe Visu) se concentrează pe primul aspect, are o atitudine constructivă, mama (Ana Ciontea) nu îl poate ignora pe cel de-al doilea, are o reacţie distructivă. Mama rămîne blocată într-o suferinţă pe care nu o poate metaboliza, are nevoie de un final, trebuie să găsească un vinovat, fie şi unul fals, şi „să facă dreptate“. Acesta este modul ei de a jeli, chiar dacă jalea ei este o crimă. Mama nu este un personaj atractiv şi Ana Ciontea nu cerşeşte (şi bine face) empatie, personajul nu este o mater dolorosa autovictimizantă, ci o femeie a cărei viaţă a fost amputată de această dramă. Toţi ceilalţi pot continua să trăiască, doar mama dispare, devine „invizibilă“.
Regizorul Vlad Cristache creează un spectacol calofil, în care pădurea în care se pierde Alba este materializată prin copaci morţi, luminaţi în acvarii. Din cînd în cînd, copacii, nu oamenii, plîng. Mobilierul este răsturnat pe măsură ce ordinea lumii se strică, fiindcă dispariţia dezechilibrează microuniversul comunităţii. Cînd fata este găsită, lumea îşi reintră în matcă şi mobilele sînt repoziţionate în postura iniţială. Decorul este frumos şi sugestiv, dar problema lui este că nu evoluează, se epuizează repede. De altfel, şi spectacolul păcătuieşte prin monotonie, un ritm egal, lent, care slăbeşte concentrarea textului.
O poveste de dragoste
„Mi-am dorit să scriu despre absenţă şi, pînă la urmă, am scris o poveste de dragoste“, declară dramaturgul Marilia Samper intr-un interviu publicat în caietul-program al spectacolului. Textul său are şi o a treia naraţiune, cu un cuplu în vîrstă care îşi trăieşte spaima apropiatului sfîrşit în tandreţea sudată în anii de căsnicie, în tachinarea drăgăstoasă şi în tabieturile care îi ordonează universul. Şi bătrînii au legătură cu drama, dar au reuşit să treacă peste traumă şi să-şi continue viaţa. Ei reprezintă cealaltă metodă de a depăşi suferinţa: prin dragoste. Dacă, pentru ceilalţi, durerea provoacă rupturi, este distructivă, pe ei doi îi aduce împreună, pentru ei este constructivă. Astfel, textul este rotund, oferă ambele faţete ale suferinţei.
Dar acest cuplu este adiacent spectacolului. Interpretaţi de Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, cei doi bătrîni sînt mai puţin personaje şi mai mult o versiune oarecum performată a imaginii pe care cuplul (real) de actori o are în faţa publicului. Parte din spectacol, ei sînt şi în afara sau deasupra lui, căci în tandreţea reconfortantă a personajelor, publicul „vede“ relaţia dintre actorii pe care îi iubeşte. Nu contează dacă această imagine este reală, spectatorul vrea să creadă că ea este reală. În cuplul de pe scenă, personaje într-un spectacol, se inserează astfel o „realitate“ din viaţa personală a actorilor. Dar toate acestea ţin strict de percepţia publicului, fără să fie în mod explicit asumate – şi explorate/exploatate – în spectacol. Se creează astfel o simbioză ad-hoc între un construct şi imaginea unei realităţi. Este interesant cum această parte din spectacol devine spectacol în sine, autonom, şi are propria relaţionare cu spectatorul, o dublă perspectivare performativă cu doi actori inepuizabili, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Florin Ghioca