„Caut un teatru al prezenţei absolute“ – interviu cu Jérôme BEL
În decembrie 2017, în cadrul Galei Premiilor Centrului Național al Dansului, a fost prezentat spectacolul Gala semnat de coregraful francez Jérôme Bel, spectacolul fiind prezentat, la Teatrul Odeon din București, de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti și Institutul Francez. Jérôme Bel a revenit în România după zece ani: în 2007 el prezenta, la Centrul Național al Dansului, creațiile Jérôme Bel și Last Performance (a Lecture). Este cunoscut pentru modul în care a schimbat abordarea asupra corporalității în dansul contemporan, semnînd creații care propun o nouă estetică a spectacolului, bazată pe critica reprezentării, precum și pe o regîndire a construcției spectacolului de dans.
Sînteți cunoscut pentru „critica reprezentării“ în sfera dansului contemporan. Care sînt motivele abordării dumneavoastră critice și performative și cum vedeți rezultatele acestei propuneri?
Motivele sînt atît de ordin artistic, cît și politic. Ceea ce caut eu, prin artă, e să găsesc în ea un mod de a fi cît mai eficace din punct de vedere politic. Ceea ce încerc, prin intermediul artei, e să provoc o emancipare și să generez egalitate între performer și public.
Primul spectacol semnat de dumneavoastră pe care l-am văzut a fost Jérôme Bel la Centrul Național al Dansului din București, în 2007. Pentru mine a fost un spectacol revelator, pentru că mi-a reconfigurat percepția cu privire la coregrafie în general. În ce măsură acel spectacol regîndește dansul și în ce măsură profilul dumneavoastră artistic?
Acea piesă interoghează forma „spectacolului de dans“. El identifică, la modul cel mai precis cu putință, diferitele premise ale așa-zisului spectacol și chestionează diferitele sale elemente constitutive: lumina, muzica și corpul. Se pornește de la aceste trei elemente și, după ce ele au fost reduse în grad maxim, alte posibile reprezentări ale corpului pot ieși la iveală.
După Jérôme Bel, am asistat la Last Performance (a lecture), care mi-a marcat viziunea cu privire la munca autorului. Putem spune că, în lumea contemporană, asistăm la o „moarte a autorului“, la o disoluție a funcției sale de autoritate? Cum ați descrie rolul și mecanismele creației autorului contemporan?
Pînă acum ceva vreme, spectacolul de dans era fundamentat, într-o proporție covîrșitoare, pe ceea ce am putea numi paradigma scriiturii coregrafice a autorului, a coregrafului. Această abordare nu m-a interesat niciodată și nu am căutat nicicînd să „scriu“ dansul din poziția de autoritate. Dansul nu a reprezentat pentru mine o ustensilă discursivă și nicidecum un scop în sine. Ceea ce mă interesează sînt ideile și nu formele (să le numim coregrafice). În prezent lucrez la crearea de dispozitive care să le permită dansatorilor să se conecteze la propriile dorințe și la propriul lor imaginar, astfel încît să poată exprima tot ceea ce vor prin intermediul dansului. Nu le indic deloc ceea ce au de spus. De fapt, ei sînt autorii. Poziția mea e mai mult aceea a unui arhitect care proiectează un spațiu și un timp în contextul cărora performerii să poată dansa așa cum doresc și, prin urmare, să poată exprima ceea ce doresc.
Ați creat numeroase spectacole care au modificat viziunea publicului asupra funcției corpului artistului, prin urmare percepția autenticității actului artistic. Un astfel de spectacol este Disabled Theatre. Ce rol are o astfel de creație în societatea contemporană, adesea orientată spre o estetică a corpului contrară propunerii din spectacolul dumneavoastră?
Lucrul cu actorii care suferă de handicap mental din cadrul trupei elvețiene Hora a însemnat foarte mult pentru mine. Acești actori mi-au permis să realizez o formă de teatru pe care o intuiam, pe care o teoretizasem, dar pe care, pînă la ei, nu reușisem să o materializez, iar eu caut un teatru al prezenței absolute, al libertății și al dorinței. Societatea refuză să privească spre oamenii cu handicap, pentru că se teme, întrucît ei reprezintă alteritatea absolută. A aduce oameni cu handicap mental pe scenă a fost un fapt realmente provocator, pentru că îi obligam pe spectatori să îi privească timp de 90 de minute. Desigur, majoritatea spectatorilor preferă să-i privească pe Angelina Jolie și Brad Pitt, nu pe cei cu handicap, pentru că spectatorii au tendința de a se identifica cu actorii. A fost extrem de complicat, în acest caz, pentru cei prezenți în public să se identifice cu cei de pe scenă, avînd în vedere că cei din urmă sufereau de handicap mental. Aceasta a fost o problemă cu care m am confruntat lucrînd la Disabled Theatre. Dar a fost minunat să văd cum, pe parcursul spectacolului, publicul își pierdea încet-încet rezistența și, pe neștiute, se apropia de acești artiști stranii și își regla raportările la ei. Teatrul este, prin prisma acestui fapt, o formă de întîlnire cu oameni complet străini de condiția ta și o formă de a învăța să-i cunoști în timpul real al spectacolului. Prin această cunoaștere ajungem să ne fie mai puțin frică.
Funcția spectatorului joacă un rol fundamental în creația dumneavoastră. Care este perspectiva dumneavoastră asupra spectatorului contemporan, asupra relației sale cu actul artistic?
Spectatorul este esențial pentru ceea ce creez, el este, de fapt, ținta, scopul, finalitatea muncii mele. El este rațiunea pentru care îmi pun spectacolele în scenă și are o importanță infinit mai mare decît actorii, dansatorii, muzica sau chiar teatrul. Ceea ce mă interesează în cea mai mare măsură este, în fond, experiența estetică pe care teatrul o poate provoca spectatorului.
Publicul român a văzut de curînd spectacolul dumneavoastră Gala. Ce spune această creație despre preocupările dumneavoastră cu privire la spectacolul contemporan? Care sînt variațiile pe care le primește în funcție de contextele culturale în care îl prezentați?
Pentru Gala, am fost invitat de actrița franceză Jeanne Balibar să conduc niște ateliere de lucru cu artiști amatori dintr-o suburbie a Parisului. La prima vedere, diversitatea participanților a făcut ca această misiune de lucru să foarte dificilă pentru mine. În primă fază, nu aveam habar cum să găsesc un teren comun pentru toți acești oameni de diferite vîrste și aparținînd unor culturi diverse. Am înțeles imediat că mă confruntam cu o problemă socio-politică ce ar putea fi interesantă dacă aș încerca să o rezolv pe cale artistică, într-un mod coregrafic. Am preluat sarcina de a face ca aceste individualități foarte diferite să coexiste în scenă de pe poziții de egalitate.
Care sînt criteriile de selecție a celor care dansează în Gala?
Ceea ce m-a interesat mereu în cazul amatorilor este tocmai fragilitatea lor, faptul că, spre deosebire de profesioniștii care ajung experți în formele de artă pe care le practică, amatorii sînt dezarmați, complet expuși. Practicile amatorilor sînt fundamentate pe principiul plăcerii, al dorinței. Un amator se află într un process perpetuu al devenirii, el nu va fi niciodată împlinit ca un profesionist. Acest elan, această încercare permanentă reprezintă, fără îndoială, unul dintre aspectele cele mai relevante pentru propria mea practică de lucru. Eu însumi, ca artist, nu caut desăvîrșirea instrumentului meu de expresie care este teatrul, dimpotrivă, am o abordare experimentală cu privire la teatru, conform căreia tot ceea ce mi se opune ar trebui să mă conducă spre ceva ce nu pot controla, artistic vorbind, chiar dacă nu a fost întotdeauna cazul. Să spunem că proiectul meu este acesta: încercați, experimentați, explorați mai degrabă decît să încercați să controlați, nu vă fie teamă să eșuați. Eu, personal, ca spectator, prefer să văd un spectacol eșuat care își asumă riscuri, decît unul reușit care nu mă face să descopăr nimic nou. Așadar, pentru mine, dansatorul amator întrupează o idee de artă de care mă simt extrem de atașat. Ca să îl citez pe Samuel Beckett: „Try again, fail again, fail better“.
Către ce credeți că se îndreaptă dansul contemporan și care sînt viitoarele direcții de intervenție artistică pe care vi le propuneți?
Vă mărturisesc că am început să am o problemă reală cu reprezentarea corpului în contextul a ceea ce numim azi „dans contemporan“. Găsesc că e teribil de standardizată. În cazul a 99% din spectacole, dansatorii au între 20 și 35 de ani, sînt zvelți, în plină formă, frumoși, dacă nu foarte frumoși. Acest fapt mi se pare extrem de limitativ pentru o artă a cărei ustensilă este corpul. Există o multitudine de tipuri de corpuri, iar eu cred că toate trebuie supuse reprezentării artistice. Trebuie să recunoaștem, dansul contemporan a ajuns să producă o formă de academism similar celui impus de dansul clasic. În joc intră o formă de critică instituțională, de judecată. În fond, statutul amatorului subminează ideea de judecată, ceea ce nu poate decît să mă bucure. Așadar, judecata fiind invalidată, ce rămîne? Sensul. Ceea ce mă preocupă în cea mai mare măsură este sensul dansului, semnificațiile pe care le generează, ceea ce exprimă individul care dansează (fie el profesionsist sau amator). Mă interesează să înțeleg ce este acel ceva pe care dansul îl revelează și cuvîntul nu.
a consemnat Gina ȘERBĂNESCU
Foto: Jasper Kuttner
