Vocea: ţipete sau şoapte
pentru Andrei Şerban
„Nu l-am recunoscut, dar i-am recunoscut vocea“, îi spun odată lui Peter Brook, care-mi răspunde: „Adevărul omului e în voce“. Şi fără îndoială că de aceea s-a consacrat vocii în anii ’70, cînd a încercat să coboare pînă la centrul ei, pînă la sunetul originar – creînd Orghast, termen ultim şi de nedepăşit –, explorată apoi cu succesul ştiut de Andrei Şerban în Trilogia sa antică. O convingere similară a formulat Roland Barthes cînd a insistat şi a căutat să sesizeze „le grain de la -voix“, sîmburele vocii, identitatea sa. Nimic mai greu şi, totuşi, cum să rămînem surzi la aceste voci pline de indicii, mai mult sau mai puţin explicite, de personalitate sau de condiţie de clasă? Dacă Brecht vorbea despre un „gestus social“, ceea ce înseamnă comportamentul fizic al unei persoane sau personaj, acesta integrează şi o subcategorie, aceea a ceea ce am putea numi „gestus-ul vocal“ care, prin felul de a vorbi, desemnează o condiţie sau un grup, căci, în funcţie de ele, vocea e deseori plasată altfel, sunetele diferă şi, ca într-un seismograf sonor, putem sesiza variaţiile de apartenenţă, de integrare a indivizilor. După o îndelungă practică, nu numai la Bucureşti, ci şi în Franţa, reuşesc să descifrez corect codurile vocii. Totul poate fi interpretat: fie apartenenţa, dezvăluită involuntar, la o comunitate, fie, datorită a ceea ce aş numi „măşti vocale“, afilierea la un grup valorizat. În Franţa, felul de a vorbi în cartierele burgheze poate fi ridicol mimat şi reperat ca act explicit de asociere la familia burgheză a arondismentului XVI. Dar convingerea lui Brook mi-a servit de stea polară, căci, dincolo de un statut social, e mai seducător să sesizezi o „semnătură“ vocală, ca un grafolog al sunetului. Ceea ce omul este şi ceea ce, în el, nu se schimbă: adevărul vocii.
Mai ales cînd se distinge printr-un „grăunte“ precis care nu se deteriorează, vocea atestă o persistenţă identitară. Dialogul telefonic tradiţional, fără Skype sau alte procedee tehnice, consfinţeşte astfel o iluzorie, dar agreabilă imobilitate a timpului. E ceea ce resimt cînd îmi aud o veche prietenă, scenografa Florica Mălureanu, ale cărei intonaţii sau modulaţii mă fac să o recunosc de ani de zile, sau cînd o sun din străinătate pe soţia mea… voci care par să se sustragă uzurii şi, implicit, atestă o conservare corectă a locutorului. Voci fără riduri! Dar cînd ridurile intervin la nivelul vocii, efectul îndurerează, căci cristalul de altădată e spart şi răguşit, ritmul încetinit, iar sentimentul iremediabilei îmbătrîniri se impune evident şi flagrant. Cît timp vocea nu s-a alterat, capitularea pare să nu fi avut loc.
Există o eleganţă a vocii, a accentelor şi a ritmurilor. Le iubim, dar numai pe un fond de autenticitate constantă şi nicicum machiată. Voci care produc în noi un ecou, o reverberaţie afectivă, o confirmare a unei încrederi reciproce. Ca atunci cînd dialoghez cu o prietenă, Ileana Littera, ce pronunţă rotund vocalele şi consoanele, cu o sonoritate senzuală ce-i confirmă natura solară… sau cînd îmi răsună în urechi vocea directă a lui Felix Alexa sau cea uşor ironică a lui Marcel Iureş. Nu-i văd, dar îi recunosc. Ei confirmă convingerea lui Barthes, dar cîte alte decepţii vocale nu parazitează comunicarea cu o secretară sau cu o jurnalistă, ale căror voci par determinate de funcţia ocupată şi de afişata ei autoritate. Vocea e transparentă!
„Fereşte-te de oamenii care vorbesc încet“, m-a sfătuit demult o fată, ca în „Harap Alb“, cel sfătuit să evite „omul roşu“. De ce mi-a rămas în minte această alertă sincer lansată? De ce o evoc regulat? De ce am încredere în cei care vorbesc tare, ca acea cunoştinţă căreia soţul jenat îi repetă fără încetare acelaşi apel: „Bassa voce, Virginia“. Sau ca Philippe Heuzé, a cărui voce sonoră îi confirmă deschiderea către oameni şi viaţă. Dacă vocea murmurată produce o suspiciune, de cea puternic proiectată nu ne îndoim. Ne înşelăm? Uneori da, uneori nu. Argumentaţie empirică.
O reacţie de exasperare mi-o inspiră grupurile care nu se controlează vocal în spaţiile publice, uitînd că acestea sînt comune şi că nu le sînt doar lor atribuite. De astă dată îmi e insuportabilă această agresiune sonoră. Jean-Luc Godard declara: „Nu-mi place teatrul pentru că se vorbeşte tare“, distingînd astfel, prin nivelul intensităţii, cele două arte vecine, teatrul şi cinematograful. Rudimentar, dar parţial pertinent, am putea considera, parafrazînd titlul unui film de Bergman, că ele aleg între ţipete şi şoapte.
În teatru, temperarea intensităţii sonore s-a produs graţie lui Klaus Michael Grüber care, în spectacolele sale din jurul anilor ’80-’90, va exclude strigătul în favoarea murmurului. Se abandonează astfel cultul sistematic al energiei vocale, al vocilor ce cultivă o excesivă putere de emisie. Grüber calmează şi solicită replierea actorului spre interior pînă într-atît încît unul dintre actori, neliniştit, şi-a exprimat odată temerea de a nu fi auzit de public. „Nu te nelinişti“, i a replicat Grüber, „mama ta te va auzi.“ Răspuns sibilin ca un prognostic formulat de oracolul din Delphi. Şoapta, afirmă alţi adepţi ai ei precum André Engel, „ascute auzul spectatorului ce trebuie să fie de veghe pentru a percepe sunetele“. Paznic al vocilor. În ceea ce s-a numit teatrul cotidian, Jacques Lassalle a adoptat o soluţie similară. Şoapta exclude exterioritatea strigătului şi cultivă intimitatea. Intimitatea cu un public restrîns, redus, dar concentrat. Ca în acest extraordinar spectacol din Kosovo cu Anonimul veneţian de Giuseppe Berto (regia Drita Bergolli), prezentat la Prespa, în Macedonia, unde sfîşierile de iubire nu adoptau niciodată excesivele manifestări vocale cultivate de obicei. Totul devenea dramatic tocmai pentru că era doar murmurat. La Londra, un Hamlet semnat de Robert Icke seduce îndeosebi prin uzajul şoaptei şi prin ceea ce produce ea ca efect de adevăr. Şi, parcă răspunzînd reticenţei lui Godard, un grup maghiar prezent la Cluj, Latokep Ensemble, reclamă implicit proximitatea maximală pentru a desluşi murmurele şi a le capta. Teatru fără strigăte, dar teatru lipsit totuşi de acele manifestări incandescente necesare scenei? Teatru abuziv privat… am regretat. Dar a doua zi am aflat că spectacolul era înregistrat şi-l puteam revedea ca film. Murmurul mijloceşte între teatru şi cinema.
Nu strigătul decepţionează, ci inflaţia de strigăte. Inflaţia implică devaluare şi refuz, desigur, dar teatrul are nevoie de strigăte. Strigăte adresate cerului, strigătele blestemului şi ale suferinţei tragice. Strigăte ce clamează fără reţineri prăbuşirea, ca atunci cînd, în urmă cu ani de zile, Aspassia Papatanasiou-Mavromati smulgea urna cu falsa cenuşă a lui Oreste şi îşi urla durerea fără de margini. Ţipăt de neuitat, ca şi acelea deseori auzite la Epidaur sau la Avignon. Ţipătul umple spaţiul şi aminteşte că teatrul e şi un loc al comunităţii reunite în spaţii vaste, cutii de rezonanţă ale tragediei umane. Strigăte de animale rănite ce sfîşie, în noapte, pacea noastră fragilă. Strigătul ne împiedică să dormim.
În politică, oamenii din umbră susură la urechile liderilor indicaţiile lor strategice sau informaţiile compromiţătoare. Acum îşi ascund chiar mişcarea buzelor, pentru a nu le fi descifrate secretele. În schimb, dintotdeauna dictatorii au practicat retorica ţipătului, ca nişte actori mediocri: în faţa mulţimilor, ei vor să-şi impună vocal programul. Hitler şi Mussolini, Castro, Ceauşescu… Doar Stalin, cel mai teribil, nu ţipa. Actor bun. Protagoniştii democraţiei adoptă adresarea directă, clară, o cale de mijloc între şoaptă şi strigăt. Şi de aceea l-am admirat pe Obama.
La teatru, ca şi în viaţă, ideală e circulaţia cuvîntului graţie unei voci entre-deux, la răspîntie de şoaptă şi strigăt. Cuvînt ce revela o identitate şi accepta o comunitate, cuvînt sociabil. Cuvînt împărtăşit mulţumită unei voci care, cu suport tehnic sau nu, e egal distribuită, fără excluşi sau privilegiaţi. O voce democratică.
P.S. Un alt subiect e acela al dublajului cinematografic, care spoliază actorul de „vocea“ sa. El e un actor mutilat, invalid, şi de aceea îi caut prezenţa completă din versiunile originale. Cum să-i vezi dublaţi pe Marlon Brando sau Gérard Philipe? Cum să te uiţi la Ion Caramitru amputat de vocea sa?
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată este Cehov, aproapele nostru, Editura Nemira, 2017.
