Vocea: ţipete sau şoapte

Publicat în Dilema Veche nr. 707 din 7-13 septembrie 2017
Vocea: ţipete sau şoapte jpeg

pentru Andrei Şerban 

„Nu l-am recunoscut, dar i-am recunoscut vocea“, îi spun odată lui Peter Brook, care-mi răspunde: „Adevărul omului e în voce“. Şi fără îndoială că de aceea s-a consacrat vocii în anii ’70, cînd a încercat să coboare pînă la centrul ei, pînă la sunetul originar – creînd Orghast, termen ultim şi de nedepăşit –, explorată apoi cu succesul ştiut de Andrei Şerban în Trilogia sa antică. O convingere similară a formulat Roland Barthes cînd a insistat şi a căutat să sesizeze „le grain de la -voix“, sîmburele vocii, identitatea sa. Nimic mai greu şi, totuşi, cum să rămînem surzi la aceste voci pline de indicii, mai mult sau mai puţin explicite, de personalitate sau de condiţie de clasă? Dacă Brecht vorbea despre un „gestus social“, ceea ce înseamnă comportamentul fizic al unei persoane sau personaj, acesta integrează şi o subcategorie, aceea a ceea ce am putea numi „gestus-ul vocal“ care, prin felul de a vorbi, desemnează o condiţie sau un grup, căci, în funcţie de ele, vocea e deseori plasată altfel, sunetele diferă şi, ca într-un seismograf sonor, putem sesiza variaţiile de apartenenţă, de integrare a indivizilor. După o îndelungă practică, nu numai la Bucureşti, ci şi în Franţa, reuşesc să descifrez corect codurile vocii. Totul poate fi interpretat: fie apartenenţa, dezvăluită involuntar, la o comunitate, fie, datorită a ceea ce aş numi „măşti vocale“, afilierea la un grup valorizat. În Franţa, felul de a vorbi în cartierele burgheze poate fi ridicol mimat şi reperat ca act explicit de asociere la familia burgheză a arondismentului XVI. Dar convingerea lui Brook mi-a servit de stea polară, căci, dincolo de un statut social, e mai seducător să sesizezi o „semnătură“ vocală, ca un grafolog al sunetului. Ceea ce omul este şi ceea ce, în el, nu se schimbă: adevărul vocii.

Mai ales cînd se distinge printr-un „grăunte“ precis care nu se deteriorează, vocea atestă o persistenţă identitară. Dialogul telefonic tradiţional, fără Skype sau alte procedee tehnice, consfinţeşte astfel o iluzorie, dar agreabilă imobilitate a timpului. E ceea ce resimt cînd îmi aud o veche prietenă, scenografa Florica Mălureanu, ale cărei intonaţii sau modulaţii mă fac să o recunosc de ani de zile, sau cînd o sun din străinătate pe soţia mea… voci care par să se sustragă uzurii şi, implicit, atestă o conservare corectă a locutorului. Voci fără riduri! Dar cînd ridurile intervin la nivelul vocii, efectul îndurerează, căci cristalul de altădată e spart şi răguşit, ritmul încetinit, iar sentimentul iremediabilei îmbătrîniri se impune evident şi flagrant. Cît timp vocea nu s-a alterat, capitularea pare să nu fi avut loc.

Există o eleganţă a vocii, a accentelor şi a ritmurilor. Le iubim, dar numai pe un fond de autenticitate constantă şi nicicum machiată. Voci care produc în noi un ecou, o reverberaţie afectivă, o confirmare a unei încrederi reciproce. Ca atunci cînd dialoghez cu o prietenă, Ileana Littera, ce pronunţă rotund vocalele şi consoanele, cu o sonoritate senzuală ce-i confirmă natura solară… sau cînd îmi răsună în urechi vocea directă a lui Felix Alexa sau cea uşor ironică a lui Marcel Iureş. Nu-i văd, dar îi recunosc. Ei confirmă convingerea lui Barthes, dar cîte alte decepţii vocale nu parazitează comunicarea cu o secretară sau cu o jurnalistă, ale căror voci par determinate de funcţia ocupată şi de afişata ei autoritate. Vocea e transparentă!

„Fereşte-te de oamenii care vorbesc încet“, m-a sfătuit demult o fată, ca în „Harap Alb“, cel sfătuit să evite „omul roşu“. De ce mi-a rămas în minte această alertă sincer lansată? De ce o evoc regulat? De ce am încredere în cei care vorbesc tare, ca acea cunoştinţă căreia soţul jenat îi repetă fără încetare acelaşi apel: „Bassa voce, Virginia“. Sau ca Philippe Heuzé, a cărui voce sonoră îi confirmă deschiderea către oameni şi viaţă. Dacă vocea murmurată produce o suspiciune, de cea puternic proiectată nu ne îndoim. Ne înşelăm? Uneori da, uneori nu. Argumentaţie empirică.

O reacţie de exasperare mi-o inspiră grupurile care nu se controlează vocal în spaţiile publice, uitînd că acestea sînt comune şi că nu le sînt doar lor atribuite. De astă dată îmi e insuportabilă această agresiune sonoră. Jean-Luc Godard declara: „Nu-mi place teatrul pentru că se vorbeşte tare“, distingînd astfel, prin nivelul intensităţii, cele două arte vecine, teatrul şi cinematograful. Rudimentar, dar parţial pertinent, am putea considera, parafrazînd titlul unui film de Bergman, că ele aleg între ţipete şi şoapte.

În teatru, temperarea intensităţii sonore s-a produs graţie lui Klaus Michael Grüber care, în spectacolele sale din jurul anilor ’80-’90, va exclude strigătul în favoarea murmurului. Se abandonează astfel cultul sistematic al energiei vocale, al vocilor ce cultivă o excesivă putere de emisie. Grüber calmează şi solicită replierea actorului spre interior pînă într-atît încît unul dintre actori, neliniştit, şi-a exprimat odată temerea de a nu fi auzit de public. „Nu te nelinişti“, i a replicat Grüber, „mama ta te va auzi.“ Răspuns sibilin ca un prognostic formulat de oracolul din Delphi. Şoapta, afirmă alţi adepţi ai ei precum André Engel, „ascute auzul spectatorului ce trebuie să fie de veghe pentru a percepe sunetele“. Paznic al vocilor. În ceea ce s-a numit teatrul cotidian, Jacques Lassalle a adoptat o soluţie similară. Şoapta exclude exterioritatea strigătului şi cultivă intimitatea. Intimitatea cu un public restrîns, redus, dar concentrat. Ca în acest extraordinar spectacol din Kosovo cu Anonimul veneţian de Giuseppe Berto (regia Drita Bergolli), prezentat la Prespa, în Macedonia, unde sfîşierile de iubire nu adoptau niciodată excesivele manifestări vocale cultivate de obicei. Totul devenea dramatic tocmai pentru că era doar murmurat. La Londra, un Hamlet semnat de Robert Icke seduce îndeosebi prin uzajul şoaptei şi prin ceea ce produce ea ca efect de adevăr. Şi, parcă răspunzînd reticenţei lui Godard, un grup maghiar prezent la Cluj, Latokep Ensemble, reclamă implicit proximitatea maximală pentru a desluşi murmurele şi a le capta. Teatru fără strigăte, dar teatru lipsit totuşi de acele manifestări incandescente necesare scenei? Teatru abuziv privat… am regretat. Dar a doua zi am aflat că spectacolul era înregistrat şi-l puteam revedea ca film. Murmurul mijloceşte între teatru şi cinema.

Nu strigătul decepţionează, ci inflaţia de strigăte. Inflaţia implică devaluare şi refuz, desigur, dar teatrul are nevoie de strigăte. Strigăte adresate cerului, strigătele blestemului şi ale suferinţei tragice. Strigăte ce clamează fără reţineri prăbuşirea, ca atunci cînd, în urmă cu ani de zile, Aspassia Papatanasiou-Mavromati smulgea urna cu falsa cenuşă a lui Oreste şi îşi urla durerea fără de margini. Ţipăt de neuitat, ca şi acelea deseori auzite la Epidaur sau la Avignon. Ţipătul umple spaţiul şi aminteşte că teatrul e şi un loc al comunităţii reunite în spaţii vaste, cutii de rezonanţă ale tragediei umane. Strigăte de animale rănite ce sfîşie, în noapte, pacea noastră fragilă. Strigătul ne împiedică să dormim.

În politică, oamenii din umbră susură la urechile liderilor indicaţiile lor strategice sau informaţiile compromiţătoare. Acum îşi ascund chiar mişcarea buzelor, pentru a nu le fi descifrate secretele. În schimb, dintotdeauna dictatorii au practicat retorica ţipătului, ca nişte actori mediocri: în faţa mulţimilor, ei vor să-şi impună vocal programul. Hitler şi Mussolini, Castro, Ceauşescu… Doar Stalin, cel mai teribil, nu ţipa. Actor bun. Protagoniştii democraţiei adoptă adresarea directă, clară, o cale de mijloc între şoaptă şi strigăt. Şi de aceea l-am admirat pe Obama.

La teatru, ca şi în viaţă, ideală e circulaţia cuvîntului graţie unei voci entre-deux, la răspîntie de şoaptă şi strigăt. Cuvînt ce revela o identitate şi accepta o comunitate, cuvînt sociabil. Cuvînt împărtăşit mulţumită unei voci care, cu suport tehnic sau nu, e egal distribuită, fără excluşi sau privilegiaţi. O voce democratică.

P.S. Un alt subiect e acela al dublajului cinematografic, care spoliază actorul de „vocea“ sa. El e un actor mutilat, invalid, şi de aceea îi caut prezenţa completă din versiunile originale. Cum să-i vezi dublaţi pe Marlon Brando sau Gérard Philipe? Cum să te uiţi la Ion Caramitru amputat de vocea sa? 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată este Cehov, aproapele nostru, Editura Nemira, 2017.

AV jpg
Oameni și poze
Autoarea abordează voci narative surprinzătoare, de la intelectuali și corporatiști la gospodine cu blog de gătit, de la soții ratate bovaric la scriitori călătorind bezmetici pe șosele între lansări de carte.
p 17 2 jpg
La mîna copiilor
Garrel a furat meserie de la înaintașii lui (Chaplin, bunăoară) și a înțeles că hazul ar putea să ne ducă ceva mai aproape de adevărul negru, învăluindu-ne ca o protecție și-apoi abandonîndu-ne în ghearele sale.
957 17 Biro1 jpg
Afrobeat & folktronica
Vara aceasta festivalurile de jazz cu tradiție din zona Clujului (Jazz in the Park, Smida Jazz) plusează cu programe mai spectaculoase și expansive.
957 23 InterviuTOMAGRAPH2 jpg
Despre obiecte, umbre și imagini – interviu cu artistul vizual Ana TOMA
„Recitesc cartea de cîte ori e nevoie pînă se conturează o imagine mentală care să surprindă atmosfera volumului în ansamblu.”
956 15 Banu1 jpg
Ultima dată
Festivalurile sînt alcooluri tari. Intense, contagioase, dar și periculoase.
956 17 foto1 Ciprian Zinca jpg
„Proud Ladies”. O istorie dansată a rock-ului feminin
Rock, dans contemporan și o tușă feministă – așa s-ar putea descrie spectacolul lui Jean-Claude Gallotta.
p 21 jpg jpg
Victor Brauner – „Număr” sau „Domnul 45”
În opera brauneriană, simbioza semn-număr-cuvînt devine o constantă în elaborarea imaginilor.
955 16 sus Pdac BAS jpg
Fuga din Paradis
„Paradis” aduce la viață o lume extrem de complexă, parte a unui continent aflat pe punctul de a trece prin schimbări care se fac abia simțite, dar care urmează să-l zguduie și să-l scufunde în mîlul istoriei secolului trecut.
955 16 jos Pdac Iamandi jpeg
Der Histria-Mann
Arheologul este curatorul prin excelență al mărturiilor de altă epocă. Iar un elocvent exemplu în acest sens este cartea de amintiri recent apărută a lui Petre Alexandrescu.
p 17 jpg
La răscruce de vremuri
Frammartino lucrează greu („Il buco” este doar al treilea lungmetraj al său în mai bine de cincisprezece ani), dar cu o statornicie a crezului artistic care nu e străină nici de rezultate strălucite, nici de orbiri și manierisme.
955 17 Biro1 jpg
Post-metal feminist
Mișcarea #MeToo a avut interesante efecte colaterale, unul dintre acestea e valul de trupe dark-rock invocînd condiția magic-răzbunătoare a femeii.
33956276618 6e5b1b5348 k jpg
La plecarea lui Andrei Șora
Erai ceea ce mi s-a părut a fi primul om cu adevărat liber pe care l-am cunoscut.
Volodimir Zelenski coperta1 jpg
Un portret al lui Volodimir Zelenski – cea mai actuală biografie a liderului ucrainean apare în română
Un fragment, în exclusivitate, din prima biografie tradusă în limba română a liderului ucrainean
Valul negru1 jpg
Carte nouă la Humanitas: „Valul negru” de Kim Ghattas
„Kim Ghattas povestește ultimii 40 de ani de istorie ai Orientului Mijlociu folosind suspansul, documentele, observația directă, investigația jurnalistică.”
954 16 Cop1 jpg
Rememorări ficționale
Asistăm în acești ani la resuscitarea, redefinirea unui gen literar controversat, considerat îndeobște minor. Vorbim despre biografia romanțată.
p 17 2 jpg
Despre filmele cîștigătoare la Veneția și Berlin
„Evenimentul” este un film realist, și tocmai această opțiune a tonalității îl recomandă drept un vehicul de nădejde pentru o narațiune cu concluzie clară, dar care nu poate pretinde spre mai mult.
WhatsApp Image 2022 07 14 at 08 31 41 jpeg
Filmul documentar „Regele Mihai: Drumul către casă” va fi prezentat la secțiunea „History and Cinema” din cadrul BIFF
Ediția a XVIII-a se va desfășura în perioada 29 septembrie – 9 octombrie 2022, sub Înaltul Patronaj al Alteței sale Regale Principele Radu.
POSTER MR Op4 jpg
Musica Ricercata Festival Op. 4 – „Ramificări”
Ediția a patra a Musica Ricercata Festival, „Ramificări”, are la bază un concept dedicat păcii, provenit din descoperirea dirijorului Gabriel Bebeșelea la Napoli, opera „La foresta d’Hermanstad” („Pădurea Sibiului”).
Afis Barbu FormaDeva jpg
„Doctor Coloris Causa” – expoziție Ion Barbu la Deva
Ion Barbu e prezent cu expoziția „Doctor Coloris Causa”, pînă în data de 5 august 2022, la Galeria Națională de Artă Forma din Deva.
953 16 SUS jpg
Din Caesarea, cu dragoste
Poet fiind, Dorin Tudoran cunoaște diferențele dintre echivocul pur și simplu (periculos, pentru că indecis și flotant) și acela care pune nuanțele la locul lor.
953 16 JOS jpg
Feminităţi ilicite
Șaptesprezece scriitoare de vîrste diferite (născute între 1933 şi 1979) au fost invitate să scrie despre experienţa lor, ca femei, în comunism.
p 17 2 jpg
Despre dragoste și alți demoni
Alice Diop urmărește în film patru bărbați pe care îi întreabă despre dragoste.
953 17 Biro1 jpg
In Djent We Trust
Albumele Meshuggah se folosesc de ritmuri sfredelitoare și o voce metal lătrată pentru o poziționare comercială cît de cît coerentă măcar pentru comunitatea metal, un ambalaj ce permite prezentarea live și pentru cei mai puțin interesați de identitatea chitaristico-matematică a lui Thordendal.
Calatorie pe urmele conflictelor de langa noi jpg
Carte nouă la Humanitas: „Călătorie pe urmele conflictelor de lîngă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia” de Sabina Fati
Vă prezentăm un fragment din „Călătorie pe urmele conflictelor de lîngă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia” de Sabina Fati, carte apărută de curînd la Editura Humanitas, în Colecția Memorii/Jurnale. Volum cu fotografiile autoarei.

Adevarul.ro

image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.
image
Noi obligaţii pentru munca part-time: Angajaţii depun declaraţii în fiecare lună. Cât li se reţine din venit. Exemple de calcul
Ministerul Finanţelor a pus în dezbatere publică un proiect de ordin prin care aprobă normele de aplicare a taxării muncii part-time la fel ca pentru munca cu normă întreagă.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.