Cealaltă Europă

● Exit, scris pe baza improvizațiilor de: Schilling Árpád, Láng Anna-má-ria. Regia: Schilling Árpád. Dramaturgia: Bíró Bence. Translator: Kedves Emöke, Molnár Zoltán. Coordonator producție: Dobre Júlia, Fekete Réka, Gálovits Zoltán, Bojana Kovacevic, Ságodi Ildikó. Cu: Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Csata Zsolt, Éder Enikö, Mátrai Lukács Sándor, Tokai Andrea, Vass Richárd, Andrei Elek, Carmen Vlaga-Bogdan, -Ninoslav Dordevic, Branislav Jerkovic, Dragana Susa. Teatrul Maghiar de Stat „Csiki Gergely“, Timişoara, în coproducţie cu Teatrul Clasic „Ioan Slavici“, Arad, și Teatrul Național din Sombor (Serbia). La Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti #4. 

Aflată la a patra ediţie, Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti (Teatru. Performance. Film. Dezbatere), iniţiată şi curatoriată de criticul Cristina Modreanu, se afirmă ca unul dintre cele mai coagulate demersuri teatrale, bine ancorate nu doar în realitatea imediată, ci şi în actualitatea performativă. În acest an a debutat şi un proiect de cursă lungă, Microistoria, o arhivă online de poveşti ale oamenilor obişnuiţi din România, care a avut ca primă temă „Spune o poveste care ţi-a schimbat viaţa“ (în fiecare an va fi o temă şi se va organiza un casting, iar cei rămaşi în finală sînt prezentaţi publicului). Cele 13 poveşti finaliste ale acestei ediţii pot fi văzute online pe site-ul www.microistoria.ro.

Spectacolele invitate au tratat, din diverse perspective, tema din acest an, „Europa?“: eşuarea visului european în cazul româncelor care acordă îngrijiri la domiciliu pentru bătrîni şi bolnavi în Italia (Rovegan de Catinca Drăgănescu), reconstrucţia arborelui genealogic prin prisma (eşecului) imigrării timp de trei generaţii (Bun de export, text: Alex Tocilescu, regia: Catinca Drăgănescu), identitatea est-europeană este europeană? (Exit de Árpád Schilling), homofobia la nivel mondial într-o documentare despre cazuri de agresiune (Căpcăuni, text: Yann Verburgh, regie: Eugen Jebeleanu).

Spectacolul lui Árpád Schilling, Exit, a fost prezentat la Bucureşti după ce regizorul maghiar a fost declarat în Parlamentul de la Budapesta „pericol pentru securitatea naţională“. Incidentul ar fi hilar, dacă în Ungaria (şi nu doar acolo) nu s-ar simţi apăsarea unui regim restrictiv, ceea ce face ca astfel de decizii să fie mai degrabă frisonante decît absurde. În Exit, Schilling ridică problema unei identităţi est-europene. Un grup de persoane – în spectacol joacă actori români, maghiari din România şi din Ungaria, sîrbi, iar identitatea etnică a actorilor se regăseşte în cea a personajelor – intră în scenă (un spaţiu gol), împinşi din exterior, printr-o uşă, de cineva/ceva nevăzut. Un timp tac, stînd ciorchine, lipiţi de uşa care nu se mai deschide. Scena aminteşte de lagărele de concentrare naziste, doar că personajele sînt îmbrăcate şi au bagaje. Un sentiment de nelinişte răzbate însă, şi el este accentuat de faptul că nimeni nu ştie nici de ce se află acolo, nici ce va urma. Aparent, locul este în Marea Britanie, într-un centru de primire a imigranţilor economici est-europeni, dar în fapt el este un spaţiu tranzitoriu, suspendat între două lumi, între estul Europei şi Europa însăşi, mai mult una metaforică, nu imaginară, ci imaginată (perspectiva noastră asupra ei). Folosind un spaţiu comun într-o perioadă de timp, grupul devine o comunitate care reproduce, în laborator, o mostră de est-europenism. Dinamica grupului este influenţată de bagajul emoţional al fiecăruia, de mentalităţi şi prejudecăţi, de naţionalism şi stratificări etnice (diferenţierea dintre ungurii din Ungaria şi cei din România sau fata de etnie romă – Tokai Andrea – care este tratată ca cetăţean de rang inferior de toată lumea, cu excepţia fostului preot care poartă şi el stigmatul unei acuzaţii, incerte, de pedofilie – Balázs Attila), de drame personale (precum relaţia disfuncţională a cuplului de sîrbi – Dragana Susa şi Branislav Jerkovic), de frici, speranţe şi un trecut care se vrea uitat etc. Grupul se coagulează ca un est mai mic, cu teritorii cîştigate şi apărate, cu segregări etnice şi cu refuzul de a accepta „străini“ (românca gonită de toţi – Carmen Vlaga-Bogdan), conflicte şi solidarităţi vremelnice. Este un bagaj al biografiilor personale, dar şi al istoriei, naţionale şi regionale, pe care îl purtăm cu noi pînă la uşa Europei, din care poate facem parte geografic, dar căreia nu simţim, deocamdată, că îi aparţinem. Este un joc pe muchie al clişeelor pe care le avem unii despre alţii şi pe care „le emitem“ ca naţiuni şi etnii, tipare de comportament, obsesii naţionale ca parte dintr-o identitate est-europeană pe care o afirmăm şi o renegăm în egală măsură. Dar şi percepţia identităţii europene este tot clişeistică, o formă standard pe care personajele se străduiesc să şi-o însuşească (englezindu-şi numele şi exersînd politeţuri formale), depersonalizîndu-se.

Există un personaj misterios, un sîrb (Ninoslav Dordevic) – deşi identitatea lui etnică nu e relevantă aici – care poartă o discuţie la telefon la începutul spectacolului, din care reiese că ar exista un complot, legat de izolarea imigranţilor, de care el nu e străin. Identitatea personajului rămîne neclarificată, dar ascensiunea sa ca lider al imigranţilor în negocierile cu autorităţile britanice îi oferă posibilitatea unei manipulări grosolane prin crearea unei false situaţii de criză – imaginarea unui conflict armat / epidemie în exterior (agresorii îşi ţin victimele izolate vorbind de false pericole externe şi erijîndu-se în apărătorii lor). Personajul mi a amintit de bancul care circulă în Estul Europei, cu aplicare la fiecare etnie în parte, despre cazanele cu smoală în care fierb păcătoşii în iad, singurul nepăzit fiind al respectivei etnii, căci dacă unul vrea să iasă la suprafaţă, îl trag ceilalţi la fund. Aşa şi în spectacolul lui Schilling: uşa Europei (metaforic reprezentată de Marea Britanie) este ţinută cu viclenie închisă chiar de un est-european. Faptul că, la final, cele mai multe personaje rămîn în acest spaţiu, deşi sînt libere (să intre în Europa), arată că sîntem prizonierii propriilor mentalităţi, frici şi obsesii, că ceea ce ne reţine este mai degrabă în interiorul nostru decît afară. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Biro Marton