● Plex, scenariu bazat pe texte de Eric Bogosian, scenografie: Mihai Vălu, desene: Mara Stiru. Muzică originală & sound design: Petru Damșa, coloană sonoră: Andrei Stan & Andrei Dinu. Cu: Andrei Stan, Andrei Dinu. Special Guest: Florin Piersic Jr. Teatrul Municipal Baia Mare. 

Programul lunii februarie la Point ArtHub în Bucureşti a inclus cîteva spectacole independente din provincie, într-un demers care să producă o idee despre ce teme, texte şi limbaje artistice îi preocupă pe artiştii tineri din afara Capitalei. Am mai scris despre faptul că precaritatea teatrului independent pune probleme de vizibilitate, de prezentare a spectacolelor în alte zone şi spaţii decît cele în care a fost produs. Artiştii independenţi au creat diferite formate de reţele prin care se susţin reciproc astfel încît să îşi poată prezenta fiecare spectacolele la sediile celorlalţi. Beneficiul este împărţit între artişti şi spectatori şi ţine, în primul rînd, de multiplicarea discursurilor performative şi a publicurilor. În acest sens, programul de la Point, iniţiat de regizorul Andrei Măjeri, a adus încă un spaţiu în acest demers de vizibilizare a spectacolelor independente, dar a creat şi premisele pentru a-şi atrage public.

Unul dintre spectacolele invitate a fost Plex, o adaptare după textul Sex, Drugs, Rock and Roll de Eric Bogosian, producţie creată iniţial în zona independentă şi preluată ulterior de Teatrul Municipal din Baia Mare. Plex reia unele dintre personajele lui Bogosian – textul original cuprinde o serie de monoloage, fiecare al unui personaj marginal, al căror discurs descrie o lume bazată pe consum şi acumulare în care unii dintre ei nu-şi (mai) găsesc locul – şi le reconfigurează în universul autohton, modelîndu-le pentru a deveni credibile şi a capta caracteristicile locale contemporane. Moderatorul de televiziune care exploatează emoţional şi fără discernămînt drama unei persoane cu dizabilităţi, ţapinarul pasionat de defrişări, actorul care se confruntă cu un public apatic, rockerul ardelean, fost (zice el) dependent de droguri etc.

Pe de o parte, perspectiva rămîne cea din textul original, dinspre marginali spre lume, adică viziunea lor, a celor împinşi la marginea comunităţii, a rataţilor, a decăzuţilor, dar şi a celor care joacă roluri negative în societate fără a avea conştiinţa toxicităţii lor (de exemplu, moderatorul TV care exploatează suferinţa ca divertisment). Identitatea personajelor este adaptată la realitatea românească, dar nu superficial, de formă, ci prin reimaginarea acestor caractere în contextul local. Sînt tipologii create de problematica autohtonă, nu personajele lui Bogosian îmbrăcate româneşte. Actorii Andrei Dinu şi Andrei Stan etalează un inventar de personaje cu sîmbure realist şi înveliş caricatural, şi menţin un echilibru fragil între dramă şi comedie, atingînd din cînd în cînd accente absurde. Personajele defilează pe un catwalk, acompaniate uneori de video (desene şi colaje) care le nuanţează sau contextualizează apariţiile.

Pe de altă parte, reprezentaţia de la Bucureşti a intrat în conjuncţie cu o altă montare a piesei lui Eric Bogosian. Concret, în Plex există la fiecare reprezentaţie cîte un special guest, un invitat care interpretează un personaj. La Point, invitatul a fost Florin Piersic Jr., autorul unui spectacol antologic cu textul lui Bogosian, care a intrat în istoria teatrului românesc. Creat în 2002 la Teatrul Luni de la Green Hours, acela a fost primul spectacol independent premiat de -UNITER. Piersic Jr. făcea o demonstraţie de actorie inteligentă, cu multiple nuanţe, livrînd ipostaze ale marginalilor care pozează în eroi, într-un sistem care valorizează profitul în dauna umanului. Show-ul a fost un adevărat tur de forţă actoricească, oricît de lemnoasă ar părea acum expresia. Prezenţa lui în Plex creează o situaţie de meta-performativitate: în ce mod relaţionează spectacolul din 2002 (varianta lui Piersic Jr. este prima montare a textului lui Bogosian în România, ulterior au existat mai multe spectacole, perspective şi structuri performative pentru acest text) cu cel din prezent? Conjuncţia dintre ele nu este numai de filiaţie, de succesiune temporală, ci de perspective viabile şi diferite (parelele) asupra unui text, este un comentariu critic (analitic, care problematizează) care generează noi straturi de interpretare. 

● Neverland, text: Alexa Băcanu, regia: Leta Popescu, scenografia: Szöke Zsuzsi, muzica: Boros Csaba. Cu: Raisa Ané, Laura Mihalache, Ștefan Mura, Pál Emöke. Teatrul 3G, Tîrgu Mureş. 

Un alt spectacol din microstagiunea curatoriată de Andrei Măjeri este Neverland, produs de Teatrul 3G din Tîrgu Mureş. Textul Alexei Băcanu recompune istoria personală a patru personaje care se întîlnesc în ziua nunţii lor (petrecerile de nuntă sînt paralele). Momentul devine punct de reper în naraţiunile personale, cronologia fiind inversă, de la moartea biologică la naştere. Contextul este social fără a fi realist: elemente de influenţă (educaţia, familia, identitatea de gen şi sexualitatea, practica religioasă etc.) asupra vieţilor personale alcătuiesc un construct (un tărîm de nicăieri), o realitate sintetizată care nu este decriptabilă la nivel concret. Practic, reperele concrete – precum muzica sau filmele la care se face referire – nu stabilesc un timp realist şi identificabil, ci se acumulează în acest construct al realităţii, iar cronologia este strict la nivelul personal al personajelor, nu şi la unul obiectiv, al vremurilor. Deci biografiile se configurează din cauza şi în jurul acestui construct social căruia regizoarea Leta Popescu îi găseşte un echivalent vizual: un inventar de „semne“ ale realităţii: pantofii roşii, cădelniţa, instrumentele medicalo-culinare (cuţite care seamănă cu bisturie) etc. Actorii funcţionează pe două direcţii: ludic (livrare de text) – cele patru personaje sînt şi naratori, fiecare pentru sine şi pentru ceilalţi – şi performativ (corp, mişcare). Este o dramaturgie care aminteşte de piesa lui Ivan Vîrîpaev, Iluzii, fără să aibă însă aceeaşi abilitate de a alcătui puzzle-uri biografice. Povestea, ca şi spectacolul, se încheagă lent şi tîrziu, riscînd să piardă spectatorul. Bazat pe o coralitate dramaturgică şi performativă, Neverland este un show expozitiv despre relaţia dintre proiecţia noastră asupra vieţii şi viaţa însăşi. 

Oana Stoica este critic de teatru.