Corpuri care nu

● Corp urban, distribuția: Mihaela Drăgan, Zita Moldovan; muzica: Ardeja Fraga; text și regie: Catinca Drăgănescu; mișcare scenică: Paul Dunca; grafică: Veioza Arte. Spectacolul face parte din proiectul „Sasto Vesto!“, realizat cu sprijinul Open Society Institute. Compania de teatru Giuvlipen. Centrul de Teatru Educaţional Replika. 

Activă de cîţiva ani, Giuvlipen reprezintă un unicat în peisajul teatral autohton: o companie de teatru feminist rom care practică un activism performativ pentru conştientizarea discriminării structurale a romilor. Spectacolele lor (Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa?, albastru/portocaliu, Gajdo Dildo) abordează rasismul, explicit şi latent, din societatea contemporană, şi mecanismul şi canalele prin care acesta se propagă (precum formulele cotidiene care asociază populaţia romă cu situaţii şi atitudini reprobabile sau cu personaje negative). Perspectiva din spectacole este feminină/feministă, astfel că la tema rasismului se adaugă şi discriminarea de gen, din afara comunităţii, dar şi din comunitate, a cărei cultură perpetuează dominaţia masculină, căci s-a păstrat tradiţia căsătoriilor la vîrste fragede, iar violenţa domestică are o incidenţă alarmantă.

Recenta premieră Corp urban, prezentată la Centrul Replika şi creată de regizoarea Catinca Drăgănescu pe baza unor poveşti reale ficţionalizate, este un pseudo-concert performativ care identifică în patru naraţiuni (mai degrabă cînturi decît cîntări, în sensul de diviziuni ale unui poem epic, poveştile prezentate fiind parte din epopeea de sute de ani de discriminare a romilor) o serie de stigmatizări – de gen, vîrstă, boală etc. – care sînt motivate, favorizate sau amplificate de apartenenţa la rasă. Discriminarea-cadru, cea care vizează etnia, funcţio­nează astfel ca model primar în interiorul căruia există premisele, precum sărăcia sistemică şi lipsa educaţiei, care generează alte tipuri de marginalizare. De exemplu, accesul la sistemul medical, de învăţămînt sau încadrarea în muncă sînt provocări pentru o persoană de etnie romă, care se confruntă, pe lîngă obstacolele generale (asistenţa medicală, educaţia şi obţinerea unui loc de muncă ridică probleme pentru toată populaţia României), şi cu imaginea clişeistică negativă pe care societatea o are despre ea. Conform unui raport al Comisiei Europene privind incluziunea romilor (2017), jumătate din populaţia romă din România nu are acces la asigurările medicale de bază, prin urmare nu beneficiază de servicii medicale, iar 63% din etnicii romi tineri nu sînt încadraţi în muncă şi nu urmează nici un program de educaţie sau formare profesională. Efectele acestei situaţii sînt dramatice: invaliditate, mortalitate infantilă, decese în lipsa asistenţei medicale sau a uneia inadecvate/insuficiente, sărăcie, prostituţie şi infracţionalitate generală în lipsa locurilor de muncă. Pe scurt, se accentuează precaritatea cu care se confruntă comunitatea romă, ducînd la o izolare drastică a acesteia în raport cu majoritatea.

Dintre romi, femeile sînt cele mai vulnerabile, ele sînt victime atît ale discriminării generale, cît şi ale propriei comunităţi. Poveştile din Corp urban sînt centrate pe ipostaze esenţiale ale femeilor: mame în devenire, tinere la prima relaţie, vîrstnice. Doar că fiecare dintre aceste poveşti prezintă versiuni tragice, cu atît mai copleşitoare cu cît, deşi ele par cazuri speciale la nivel naţional, pentru comunitatea romă ele reprezintă „normalitatea“: confruntarea gravidelor cu rasismul din sistemul medical, supravieţuirea prostituatelor în condiţii de violenţă şi boală, configurarea raporturilor de putere în cadrul cuplului întemeiat pe ­viol şi dominat de agresivitate. În toate cazurile, femeile trebuie „să se descurce“, asta însemnînd, de fapt, să supravieţuiască, la propriu, unor situaţii concrete în care viaţa le este pusă în pericol. Ameninţarea vine dinspre persoane fizice, dar mai ales dinspre sistemele sociale care permit, favorizează şi întreţin existenţa acestor situaţii.

Nu doar femeile rome sînt fragilizate la nivel social. De exemplu, degradarea permanentă a sistemului medical, în toate formele – cu plasarea medicilor şi a pacienţilor pe diferite niveluri de vulnerabilitate, inclusiv prin antagonizarea celor două categorii, ceea ce întreţine o stare tensionată – determină stabilirea unor raporturi de subordonare (a pacientului faţă de medic) şi duce la accesul dificil general la asistenţă medicală, în special al persoanelor sărace, fără asigurări medicale. Dar în cazul romilor, rasismul, regăsit şi în sistemul sanitar, poate genera relaţii de-a dreptul toxice care favorizează asistenţa medicală selectivă. Ceea ce se conştientizează prin spectacol este că discriminarea etnică devine un factor suplimentar în blocarea accesului la servicii sociale.

Regizoarea Catinca Drăgănescu foloseşte patru poveşti cu eroine rome cotidiene – două viitoare mame, o prostituată bătrînă şi o victimă minoră a unei relaţii toxice – pentru a configura perspective asupra corpului feminin, altele decît cele stereotipe. Spectacolul implică trei performere, două actriţe şi o muziciană, care funcţionează împreună într-un „concert“ corporal în care muzica şi naraţiunile se dezvoltă simbiotic cu nişte corpuri atletice, intenţionat senzuale. Se materializează astfel, corporal şi performativ, tema exploatării fizice a femeilor rome, care trebuie să producă, voit sau forţat, plăcere, copii şi bani. Corpul feminin rom este prizonier al unor tabuuuri culturale, dar rasismul încorsetează nu doar victima, ci şi pe agresorul ei. Coregraful Paul Dunca face corpurile să vibreze, să se exprime şi să se afirme, să devină vizibile şi vocale. Două actriţe charismatice, Mihaela Drăgan şi Zita Moldovan, împreună cu muziciana Ardeja Fraga, se transformă în vehicule de idei, naraţiuni, atitudini şi mentalităţi, reprezintă imagini, dar şi canale de transmisie. Patina muzicală este un actant sonor, care, alături de corpuri şi de naraţiuni, desenează universul dramatic al unei comunităţi etnice discriminată cronic. Perspectiva este din interior şi în asta rezidă meritul major al producţiilor Giuvlipen: în faptul că face auzite vocile, viziunile, argumentele celor care nu se aud, că vizibilizează problematicile romilor dincolo de clişeele adînc înrădăcinate în mentalul colectiv. Şi asta e important atît pentru comunitatea minoritară romă, care nu vorbeşte, cît şi pentru majoritatea, care nu aude. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: C.C. Popa