Andy Warhol: Autoportret cu ketchup
● HOT DOG, coregrafie/dramaturgie/concept/scenografie: Massimo Gerardi. Cu: Ioana Marchidan, Irina Strungăreanu, Arcadie Rusu, Daniel Alexandru Dragomir, Vanda Ştefănescu, Cosmin Vasile. Muzica: Alexandru Suciu. Light design & scenografie: Hermina Stănciulescu. Spectacol produs în cadrul proiectului Focus. Coregraf – Massimo Gerardi, organizat de Linotip – Centru Independent Coregrafic, co-finanțat de AFCN. Linotip – Centru Independent Coregrafic.
Într-un singur an de funcţionare, Linotip – Centru Independent Coregrafic, iniţiat şi administrat de Ioana Marchidan şi Arcadie Rusu, se dovedeşte a fi unul dintre cele mai active organisme de pe scena dansului contemporan autohton. Cea mai recentă premieră, HOT DOG, realizată în timpul proiectului „Focus. Coregraf – Massimo Gerardi“ care s-a derulat în luna august, este versiunea unui show creat în 2012 de coregraful italian (care a mai făcut un spectacol în România în 2010, la Teatrul Odeon, Depeche/Dance). HOT DOG explorează relaţia dintre artă, bani şi concept, din perspectiva unui artist-personaj care a devenit o legendă a pop-art-ului: Andy Warhol.
Spectacolul pune de la început premisele materiale ale universului artistic al lui Warhol: covorul de scenă a fost acoperit cu imagini simbolice (obiecte şi vedete, ambele „produse“ care se consumă şi fac profit) peste care s-a tras o folie de plastic (material invocat de Andy Warhol ca element definitoriu al epocii consumeriste; apreciez tehnica dansatorilor care reuşesc să nu alunece pe această suprafaţă improprie pentru dans), pungi cu logo-uri ale unor mărci mai mult sau mai puţin celebre, televizoare pe care rulează reclame, portrete ale unor staruri clasice şi nelipsita banană (de pe coperta albumului The Velvet Underground & Nico). Patru Andy Warhol poartă pungi cu logo-uri comerciale şi cartoane cu sloganuri ale artistului. Se conturează astfel, din prima scenă, filtrele warholiene – mecanisme şi teme – prin care „se judecă“ societatea consumeristă: repetitivitate, mecanicitate, arta ca afacere, copia vs orginalul, idolatrie. De aici, spectacolul evoluează, deschizînd noi cîmpuri de analiză sub aceeaşi supratemă, a mărfii care devine obiect de artă – ce este şi ce NU este arta conceptuală? care este graniţa între artă şi deşeu? cum evoluează arta în era consumului? cum se refolosesc/recontextualizează icon-urile clasice? care este relaţia între copie şi original? Massimo Gerardi foloseşte în tot spectacolul aceleaşi elemente, din perspective şi cu naraţiuni coregrafice diferite: cartoanele în pungi transparente sînt purtate de personaje care defilează ca pe podiumurile de modă, pizza vomată este livrată ca operă de artă, banana este scoasă la licitaţie în aceeaşi ipostază, sloganurile brand-urilor contemporane sînt rostite ca mantre etc. Idolii clasici – Marilyn Monroe, James Dean, Liz Taylor şi Warhol însuşi –, deveniţi produse comerciale (în acelaşi mod este exploatată şi figura lui Che Guevara pe tricouri şi şepci), sînt „copiaţi“ şi asumaţi ca identitate. Cel mai bun exemplu de simbol modern este păpuşa Barbie, sugerează Gerardi, a cărei artificialitate este o calitate esenţială într-o lume a aparenţelor, kitsch-ului şi consumului. Defilarea de modă din finalul spectacolului, cu haine croite din pungi cu logo-uri cunoscute, este un conglomerat performativ care conţine concluziile show-ului: ceea ce contează este marca; brand-ul depersonalizează omul, care „se retrage“ în spatele lui; accentuarea aparenţei – machiaj, coafură, atitudine şi, desigur, haine – subliniază faptul că acestea sînt atributele celebrităţii, nu persoana. Defilarea în sine este un act de frivolitate conectat cu o industrie a aparenţelor care se autoproclamă artă, fabrică staruri meteorice şi dictează norme sociale efemere, dar care vizează un singur lucru: banii.
Dar o formă radicală de artă este atunci cînd artistul însuşi devine operă, cînd se autovalorizează, artistic şi pecuniar, şi se expune. Warhol este nu doar autorul unei opere care exploatează şi acuză comercialul, ci se transformă el însuşi în idol pop-art („I am a deeply superficial person“), supus veneraţiei publice, dar şi controverselor, cu un ego supradimensionat şi un preţ pe măsură. Moartea lui Warhol în spectacolul lui Massimo Gerardi este văzută, practic, ca impulsul prim dintr-o creaţie în serial, căci originalul este înlocuit de cópii, care îşi arogă autenticitatea: ele sînt adevăratele opere de artă. Imaginea simbolică a artistului, venerarea şi exploatarea ei comercială, în masă, sînt elemente care denotă că Warhol, mai cu seamă post-mortem, devine obiect/imagine de artă în sensul configurat chiar de el („art is cash“). „Andy Warhol is dead. Long live Andy Warhol!“ este ultima replică din spectacol, după ce arta şi-a devorat creatorul.
Performat de patru dansatori, excelenţii Ioana Marchidan, Irina Strungăreanu, Arcadie Rusu, Daniel Alexandru Dragomir (show-ul are dublă distribuţie, în altă versiune, alături de Ioana şi Arcadie dansează Vanda Ştefănescu şi Cosmin Vasile), HOT DOG conţine şi o oarecare interactivitate, în acord cu subiectul: publicul este invitat să liciteze (să plătească), să decidă dacă un anume obiect este artă (să analizeze), să danseze în club („I have a social disease / I want go out every night“ – să se distreze). Arta contemporană şi comercialul se intersectează astfel în exploatarea nevoilor superficiale pentru profit. Doar că arta are şi o componentă de reflecţie, care se constituie în diferența specifică în raport cu marfa comună. Spectacolul are o coerenţă conceptuală care funcţionează atît pe orizontală (în demonstraţii succesive), cît şi pe verticală (în elemente materiale care transgresează naraţiunile şi în dramaturgia coregrafică).
Investigaţie performativă asupra definiţiei şi mecanismelor artei în lumea contemporană, HOT DOG este un eseu coregrafic despre frivolitate şi devorarea omului de către produs, despre supremaţia banului şi venerarea profitului, despre abdicarea esteticului în favoarea comercialului. Desigur, de la moartea lui Warhol încoace, lucrurile s-au radicalizat. Sloganul artistului, „Art is cash“, are astăzi o versiune oarecum nietzscheană: „Art is dead“.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Mihaela Tulea
