Scurte povestiri dinăuntrul distopiilor
● Războiul nu a început încă, de Mihail Durnenkov, traducere de Raluca Rădulescu, regia: Bobi Pricop, decor: Adrian Damian, costume: Corina Boboc, muzica: Alexandru Suciu, mișcare scenică: Arcadie Rusu, light design: Cristian Șimon, cu: Ionuț Vișan, Florentina Năstase, Mihaela Popa, Bogdan Farcaș, Cristian Popa, Teatrul „Toma Caragiu“ Ploieşti.
Piesa Războiul nu a început încă a dramaturgului rus Mihail Durnenkov a apărut în plin conflict al Rusiei cu Ucraina (2014), pe fondul manipulărilor media şi al amplificării terorismului, într-o perioadă de schimbare radicală a lumii contemporane, cu efecte dramatice la nivel individual. Textul (scris pentru trei interpreţi, dar regizorul Bobi Pricop alege să lucreze cu cinci actori pentru a fluidiza trecerile dintr-o scenă în alta) radiografiază presiunile la care este supus individul urban în cîteva fabule fantastico-absurde care conturează imaginea unui univers distopic în care viaţa, aşa cum o ştim, nu mai este posibilă. Durnenkov descrie violenţa fizică, dar mai ales psihologică, frica şi înstrăinarea, toate elemente esenţiale care definesc astăzi relaţiile interumane: obsesia războiului, media văzute ca singurele furnizoare de adevăr, abuzul în cuplu, înlocuirea afectului cu bunuri materiale, dominaţia tehnologiei asupra umanului etc. Personajele suferă de izolare, amplificată de teamă şi de deteriorarea generală a vieţii, şi se confruntă cu diferite forme de „război“: real, imaginar, psihologic, personal etc.
În spectacolul său, Bobi Pricop decupează bine povestirile şi clarifică, în unele cazuri, temele (povestea puştiului creator de jocuri video pentru care realitatea cruntă a războiului este prea… ternă), păstrînd linia scriiturii, fragmentară, minimalistă, comic-absurdă. Cu ajutorul scenografului Adrian Damian, care a creat un spaţiu concentraţionar futurist, realizat din panouri cu reflectoare care glisează din toate părţile, punînd presiune pe personaje prin „strivire“, regizorul creează o atmosferă angoasantă, de frică şi însingurare. Decorul instituie ideea de supraveghere (un Big Brother terifiant, care pîndeşte din penumbră – lumina are rol esenţial nu doar vizual, ci şi dramatic, pentru că aceste momente de derapaj existenţial se produc în semiîntuneric). Disoluţia relaţiilor de familie (de la abandonul părinţilor sau al copiilor pînă la abuzul fizic şi psihologic prin intruziunea soţului în visele soţiei) are ca pandant transformarea lumii înconjurătoare (corporaţiile acaparează angajaţii, media „creează“ adevărul etc.). Bobi Pricop realizează nişte „bretele“ între textul suprarealist şi realitatea imediată prin cele două coperţi în care actorii fac o trecere în revistă a recentelor incidente violente la nivel mondial. Este o formulă prin care i se oferă textului conexiunea cu lumea reală, refuzîndu-i-se limitarea la metaforă.
Ce mi se pare important la spectacolul ploieştean este modalitatea în care un text bine scris, profund ca tematică şi alert ca scriitură, este transformat într un spectacol puternic vizual, fără a fi deformat, dar şi fără a minimaliza latura spectaculară. Aceasta este o îndemînare a regizorului Bobi Pricop care îi caracterizează în mod fericit toate spectacolele.
● Psycho, după o idee de Robert Bloch, regia: Iris Spiridon, scenografia: Bianca şi Sabina Veşteman, pregătire muzicală: Ghighi Eftimie, adaptare muzicală şi reorchestrare: Petru Damşa, cu: Istvan Teglas, Vlad Bîrzanu, Ioana Mărcoiu, Andrei Radu / Răzvan Krem Alexe, Ghighi Eftimie, Teatrul Apollo 111.
Teatrul Apollo 111 continuă seria spectacolelor conectate, într-un fel sau altul, cu filmul. Regizoarea Iris Spiridon a realizat o adaptare după romanul lui Robert Bloch Psycho, a cărui ecranizare celebră regizată de Alfred Hitchcock a redefinit genul horror în cinematografie. Scenariul simplifică intriga şi se concentrează pe nebunia lui Norman Bates, a cărui personalitate disociativă este prezentată în spectacol ca o antimetaforă a trinităţii creştine: mama şi „tatăl“ (interpretaţi de Istvan Teglas) şi fiul adolescent (jucat de Vlad Bîrzanu), un trinom macabru, care se autodivinizează. Accentul se mută astfel de la horror la explorarea poetică a identităţii personajului principal şi a relaţiei deviante cu mama, trecînd în plan secund atît narativitatea, cît şi crearea suspansului.
Iris Spiridon este preocupată în mod constant de universul tinerilor fragili şi de relaţiile complicate, uneori patologice, dintre ei sau cele cu părinţii (Copiii teribili, Piesă pentru frate şi soră etc.), astfel că interesul pentru lumea schizofrenică a lui Norman Bates, în care mama ocupă locul central, este de înţeles. De aici, apar două consecinţe: pe de o parte, o oarecare stîngăcie a scenariului şi regiei, iar pe de alta, plasarea greutăţii spectacolului asupra personajului principal. În primul caz, se remarcă o narativitate grăbită şi momente monotone care anulează aproape în totalitate supansul specific unui thriller. În cel de-al doilea caz, Istvan Teglas reuşeşte un rol excelent (actorul este într-o perioadă foarte bună, amintesc personajul Haulupa din spectacolul Plastic de Marius von Mayenburg la ArCuB), mizînd pe o stranietate reţinută, în care privirea şi zîmbetul – aici este o tuşă la Anthony Perkins și, de altfel, există o raportare directă la filmul lui Hitchcock pe care, la un moment dat, Norman adolescentul îl priveşte la televizor – sînt elementele intrigante, fascinante şi înfricoşătoare deopotrivă. Există o componentă muzicală importantă, cu song-uri live – mult Jay Jay Johanson, Julee Cruise, Koop – pe care Teglas le cîntă aproape nemişcat, ceea ce îi conferă o atitudine bizară, chiar dementă. Scenografia (Bianca şi Sabina Veşteman) permite o alternanţă de planuri clare şi înşelătoare (efect de trompe-l’œil în camera mamei şi la duş). Psycho este un spectacol de atmosferă, interesant prin modul în care îl valorizează pe Istvan Teglas.
Războiul nu a început încă şi Psycho sînt spectacole complet diferite, dar au în comun distopia în care omul contemporan îşi configurează existenţa, obiectiv şi subiectiv, în lumea cea mare şi în lumile personale.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Adi Bulboacă
