Vorbeşte-mi, n-o să te ascult
● Double Bind, un spectacol de Kincses Réka şi Alina Nelega. Cu: Claudiu Banciu, Barabási Tivadar, Bartha László Zsolt, Berekméri Katalin, Andrei Chiran, Csíki Szabolcs, Cristian Iorga, Laura Mihalache, Pál Emöke, Monica Ristea, Elena Purea. Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu“.
Cu o populaţie jumătate română, jumătate maghiară, Tîrgu Mureş este un oraş marcat de compoziţia etnică. Primul conflict interetnic postrevoluţionar a avut loc aici, pe 20 martie 1990, şi a rămas pînă acum cel mai violent moment de după căderea regimului comunist: cinci morţi şi mulţi răniţi. Ce a fost înainte, asta ştiu numai cei care au trăit acolo. Ce a urmat acestui conflict – fără să se poată spune cu certitudine că este (exclusiv) consecinţa lui – se poate vedea pînă astăzi: un oraş în care cele două comunităţi trăiesc alături, nu şi împreună. Distanţarea se înregistrează la toate nivelurile şi poate fi remarcată în viaţa de zi cu zi. Chiar transformarea instituţiei teatrale locale într-un conglomerat singular în România, cu două companii autonome, română şi maghiară, sub aceeași umbrelă (celelalte teatre cu secţii în două limbi s-au divizat complet după 1989) este expresia acestei situaţii unice, a separării neterminate, a convieţuirii paralele (sintagmă de un absurd perfect logic în cazul de faţă). Privită de la distanţă, viaţa „comună“ a oraşului pare împăcată cu sine, fără tensiuni vizibile.
Au fost mai multe – dar nu prea multe – încercări de investigare performativă a relaţiilor româno-maghiare din Tîrgu Mureş. Unele au făcut subiectul vizibil la nivel naţional, precum spectacolul Gianinei Cărbunariu de la Studio Yorick, 20/20 (2009), care se concentra asupra conflictului din martie 1990 şi a contextului acestuia, Beznă de mină de Csaba Székely, regia Aba Sebestyén, Compania „Tompa Miklós“, axat pe convieţuirea românilor cu maghiarii, privită prin prisma retoricii naţionalismului radical, şi MaRó, de acelaşi Csaba Székely, regia Andi Gherghe, de la Studio Yorick, care tratează într-un registru comic-absurd relaţiile cotidiene dintre cele două comunităţi. Concluziile rezultate sînt două: individual, românii şi maghiarii au relaţii bune, pe care politica le strică la nivel de comunitate; „ignorarea“ reciprocă este cea mai bună metodă de a „convieţui“. Desigur, aşa nu se rezolvă nici disputa istorică, nici crizele periodice, dar se poate trăi. Şi totuşi, nevoia de a scormoni în suferinţa istorică, de a înţelege – dacă nu de a alina – durerea, frustrarea, teama celuilalt există şi pare a fi tot mai conştientizată de artişti.
Alina Nelega şi Kincses Réka au creat un spectacol autoreflexiv despre relaţia celor două mari comunităţi etnice din Tîrgu Mureş, pornind de la experienţele personale ale artiştilor implicaţi în proiect, români şi maghiari. Double Bind este construit pe două direcţii, revelate în procesul de lucru. Una vizează subiectul central, viziunile subiective ale celor două grupuri etnice, dar şi pe cele obiective, nepasionale, ale celor veniţi în oraş din alte zone. De o parte şi de alta, problemele apar precum ghioceii primăvara: refuzul comunicării, lipsa de interes reciproc, perpetuarea în familie a aversiunii faţă de ceilalţi, nostalgia fiecărui grup după un trecut eroizat, agresivitatea generată de naţionalism, de multe ori doar o formă de gargară politică ce asigură faima locală unor personaje, mai puţin periculoase şi mai mult ridicole etc. Extrase din situaţii reale, mentalităţile prezentate sînt binecunoscute, dar spectacolul atinge şi alte perspective. Una este cea enunţată mai sus, a celor originari din alte zone şi stabiliţi în Tîrgu Mureş. Privirea actriţei Laura Mihalache, originară din Bucureşti, este cea a străinului care vrea să se adapteze prin înţelegerea oamenilor şi a civilizaţiei locale, dar i se refuză asta. Poziţionarea ei raţională pare agresivă şi de neînţeles pentru localnici. Cristian Iorga şi Andrei Chiran vin din Moldova şi, pe lîngă detaşarea străinului, experimentează şi o formă de discriminare regională. Contactul cu străinii din afara ţării duce la poziţionarea comună, a românilor şi maghiarilor, ca victime ale discriminării occidentale. De aceste situaţii se leagă a doua perspectivă: diferendele etnice pălesc în faţa mentalităţii discriminatorii generale (misoginism, homofobie – „agresarea“ sexuală a „secuiului radical“ de către naţionalistul român, cu Bartha László Zsolt şi Cristian Iorga într-o scenă de comedie bufă) şi a corupţiei (solidaritatea fraudei în guvern), lucruri care apropie românii şi maghiarii mai mult decît îi desparte etnia.
O a doua direcţie integrează experienţele din procesul de lucru în spectacol şi arată cum problemele identificate la modul general se particularizează în acest proiect. Sincopele de comunicare şi acuzele reciproce se transferă din tema investigată în procesul de creaţie. Semnificativă este confruntarea autoarelor, Alina Nelega şi Kincses Réka, întruchipate de Elena Purea şi Berekméri Katalin, ale căror argumente pentru abordarea proprie a subiectului sînt fiecare în parte valabile, deşi ele nu coincid, căci există mai multe adevăruri. Tot aici, raportarea actorilor – excelenţi în acest demers brechtian – la temă şi performance, prin comentariile personale, dar mai ales în final, cînd se distanţează şi privesc înregistrările din repetiţii, denotă caracterul autoreflexiv explicit al spectacolului.
Double Bind – termen ce defineşte imposibilitatea de comunicare între două grupuri care emit mesaje ce se anulează reciproc – este analiza, fără propunerea unei soluţii, a unei duble orbiri, de unde şi replica finală, a ambelor etnii: „Sînt invizibil“. Acelaşi discurs al însingurării, al refuzului de vedea şi al imposibilităţii de a fi văzut, tradus în română şi maghiară, confirmă la final paradigma „alături, dar nu împreună“.
Poziţionarea pe scenă a actorilor, pe scaune aşezate pe laturi opuse, pleacă de la premisa conflictuală, dar cum etniile sînt amestecate în cele două tabere, conflictul real nu pare a fi între români şi maghiari, ci între prejudecăţile fiecărui individ în raport cu ceilalţi. Exact ca în viaţă.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Cristina Ganj
