Semnele vremurilor
CONECTACT, ediţia a V-a (24-27 noiembrie 2016), Teatrul Naţional Tîrgu Mureş împreună cu „Fabulamundi. Playwriting Europe“.
Platformă de artă contemporană, CONECTACT de la Tîrgu Mureş a adunat evenimente diferite, configurate în jurul ideii de cultură vie actuală. Organizată de Teatrul Naţional Tîrgu Mureş în parteneriat cu „Fabulamundi. Playwriting Europe“, platforma a cuprins teatru (Kepler – 438B, Că tot veni vorba despre vreme, :P Patru piesuţe politice despre duşmani), dans contemporan (Coregrafie de grup, Cvartet pentru o lavalieră), performance (Open), carte, ateliere, spectacol-lectură.
Am remarcat un proiect inedit: o instalaţie vizuală şi o carte-album despre tinerii mureşeni pasionaţi de rock, din cartierul Tudor Vladimirescu, în anii ’80. BRONX (instalaţia şi cartea) foloseşte documente – scrisori, fotografii, viniluri, casete etc. – pentru a configura grupul de tineri dornici de a evada din universul cenuşiu al comunismului. Refuzul realităţii descurajante s-a tradus printr-o contracultură (antidot la cea oficială): pasiunea comună pentru muzica „decadentă“, occidentală sau autohtonă, a adunat împreună tineri români şi maghiari într-un grup în care restricţiile regimului politic erau mai puţin resimţite. Instalaţia şi albumul arhivează o formă de libertate posibilă în comunism, de tinereţe rebelă.
Platforma înregistrează şi debutul regizoral al Olgăi Macrinici cu spectacolul Limba maternă Mameloschn de Sasha Marianna Salzmann, un text despre identitate şi transformări istorice, despre relaţiile mamă-fiică şi cetăţean-patrie (un spectacol cu acest text de la Deutsches Theater Berlin a fost prezentat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu în 2015). Trei femei – bunica, mama, fiica – se confruntă cu istoria, cea mare, politică şi socială, şi cea mică, de familie. În mutaţiile mentalităţilor şi în traumele personale se pot descoperi parabole ale destinelor naţiunilor într-o perioadă tulbure (de la al Doilea Război Mondial încoace). Dansatoare evreică de cabaret, bunica ajunge în lagăr, apoi comunistă în Germania de Est şi colaboratoare a STASI. Mama creşte într-o Germanie denazificată şi îşi asumă cu înverşunare identitatea nemţească, făcînd parte din generaţia sacrificată, care a trăit jumătate de viaţă în comunism şi jumătate în capitalism. Fiica vrea să-şi recupereze identitatea evreiască şi să-şi găsească locul, nici în Israel, nici în Germania, ci în provocatoarea Americă, unde problemele de acasă se regăsesc în alt context. Fiecare femeie reprezintă simbolic o etapă istorică, un timp care îşi caută sensul. Olga Macrinici foloseşte un spaţiu comun pentru cele trei personaje, delimitat de lumină şi marcat de cîte un element scenografic: un cufăr pentru bunică, un copac cu lumini (şi umbre) pentru mamă şi un dulap/valiză pentru fiică. Scenografa Cristina Milea prelungeşte spaţiul de joc cu o instalaţie în foaier: un poem vizual şi sonor al copilăriei, alcătuit din jucării de lemn (unele muzicale, de unde şi sunetul delicat) şi diferite notiţe, o arhivă-refugiu a candorii şi fragilităţii în vremuri tulburi. O bunică bonomă, puternică şi alunecoasă (Monica Ristea), o mamă decisă să răzbată într-o lume pragmatică (Roxana Marian) şi o fiică avidă de cunoaştere şi de independenţă (Carmen Ghiurco, la debut) – destinele lor, legate simbiotic, se derulează pe scenă în discursuri separate, aproape fără contact, doar unul minimal, cu schimburi scurte de priviri sau replici, arătînd o însingurare moştenită de generaţii. Alături, dar nu împreună.
Textul Mihaelei Michailov, Copii răi – cunoscut din spectacolul bucureştean al Katiei Pascariu, în regia lui Alexandru Mihăescu – a prilejuit celor de la Theater an der Parkaue (teatru berlinez pentru adolescenţi, cu o trupă excelentă) o polifonizare a dramaturgiei. Scris pentru o singură actriţă (Katia Pascariu a participat la documentarea subiectului, inspirat dintr-un caz real), textul este desfăşurat în spectacolul german pe un grup de cinci actori care preiau alternativ sau concomitent mai multe ipostaze, ca narator sau personaje. Spaţiul este folosit integral: un catwalk flancat de două zone destinate publicului, pe care însă actorii le vor întrebuinţa în întregime. Includerea publicului în spectacol se subsumează ideii de grup, căci textul explorează violenţa în şcoală ca atitudine comună (profesor şi elev) şi contaminantă. O fetiţă se pierde în propriile ei vise în timpul cursului. Neatenţia ei este pedepsită disproporţionat de învăţătoare, a cărei atitudine este preluată de copii şi dusă mai departe, în agresiune fizică şi psihologică. Este vorba aici despre o dinamică de grup în care impulsurile (violente) determină o reacţie comună care le amplifică. Sigur, atît textul, cît şi spectacolul pun problema şcolii ca mediu care înregimentează, dar referinţa este mai amplă, la societate în ansamblul ei, unde mentalităţile se generalizează, iar opiniile individuale devin tot mai des condamnabile. În Copii răi, contextul concret al actului violent este ironic plasat în timpul orei de istorie în care se discută conceptul de „democraţie“. În teorie, lucrurile sînt idealizate, dar, practic, democraţia nu funcţionează. Şcoala creează tipare comportamentale pe care copiii le vor aplica întreaga viaţă.
În relaţie directă cu această idee, textul catalanului Josep Maria Miró, Principiul lui Arhimede, prezentat ca spectacol-lectură (şi el polifonic, sub forma unui „concert“ cameral) în regia lui Attila Gáspárik, urmăreşte tot o dinamică de grup: modul în care un zvon (incert) coagulează energiile într-o acţiune violentă. Un antrenor de înot calmează un copil care se teme de apă. Gestul său tandru este interpretat şi apoi „certificat“ ca o dovadă de pedofilie, ceea ce determină reacţii violente (temă similară cu Profu’ de religie de Mihaela Michailov, regizat de Bobi Pricop la Teatrul Naţional din Craiova). Care este adevărul şi ce îndreptăţeşte societatea – părinţi, copii – să reacţioneze agresiv, prin stigmatizare publică şi violenţă?
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: C. Gânj (sus), C. Brachwitz (jos)
