Războiul de după colţ
● Life de Ion Borș, cu Nora Dorogan, Nicoleta Esinencu, Alice Monica Marinescu, Kira Semionov, Doriana Talmazan, un spectacol comisionat de Hebbel am Ufer, Berlin, produs de Teatru-Spălătorie, coprodus de HAU, Berlin, Zürcher Theater Spektakel, FFT Düsseldorf, cu susținerea Fundației Federale Culturale Germane, în cadrul festivalului „Estetica Rezistenței – Peter Weiss 100“. Turneul Teatrului-Spălătorie la Bucureşti face parte din programul „Arta de rezistență“, proiect cofinanţat de AFCN. Teatru-Spălătorie, Chişinău.
„To be a writer is more cool than to be an artist“, scrie Alevtina Kakhidze, artist vizual, ca titlu pentru o serie de poeme autoreflexive. Textul este tăiat, o negaţie care restabileşte supremaţia performance-ului în faţa cuvîntului. Alevtina Kakhidze se joacă, de fapt, de-a confuzia artelor (şi sincretismul lor), iar citarea ei aici are două mize, ambele legate strîns de spectacolul Teatrului-Spălătorie, Life. Pe de o parte, discuţiile telefonice ale Alevtinei Kakhidze, rezidentă la Kiev, cu mama ei, care locuieşte la Jdanovka, în regiunea Doneţk, în timpul conflictului ruso-ucrainean care a urmărit separarea Doneţk-ului de Ucraina, au stat la baza spectacolului. Pe de altă parte, fraza de mai sus zice ceva, ironic, desigur, despre importanţa textului în raport cu performance-ul şi asta se poate regăsi în mai toate spectacolele din sfera teatrului social/politic/de atitudine, pe scurt, teatrul care nu doarme. Piesele Nicoletei Esinencu sînt poeme pline de forţă şi complet ireverenţioase, care atacă direct retorica ipocrit-măsluită a autorităţilor şi a mentalului colectiv. Ele predomină în economia spectacolelor care sînt forme de livrare performativă, cu impact vizual şi construcţie corală, a acestor texte.
Între 31 mai şi 3 iunie, Teatru-Spălătorie a prezentat la Bucureşti patru spectacole (Life, Vorbind despre vreme, Clear History, Uneducated) în programul „Arta de rezistență“ conceput de Macaz Bar Teatru Coop. Acesta este unul din evenimentele teatrale ale acestui an, în condiţiile în care Teatru-Spălătorie, pe care instituţiile avangardiste de spectacole din Occident îl apreciază oferindu-i granturi şi finanţări pentru producţii, a venit în România de puţine ori şi aproape exclusiv la invitaţia unor operatori culturali independenţi (excepţie face Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, care l-a invitat anul trecut). O microstagiune Teatru Spălătorie este astfel un eveniment valoros, consistent şi rar (negîndit de nici un programator de festival „de stat“ şi de nici o instituţie oficială) în peisajul artistic autohton.
Foto: Nicu Lazur
Trei dintre spectacolele Teatrului-Spălătorie tratează în diverse feluri tema războiului. Ceea ce diferă de la un spectacol la altul este războiul însuşi: al Doilea Război Mondial în Clear History, cel din spatele Cortinei de Fier în Vorbind despre vreme şi conflictul separatist din regiunea Doneţk în Life. În primele două spectacole – despre care am mai scris – este vizată istoria (aproximativ) recentă, dar în cel de-al treilea povestea vizează prezentul, cu un subiect superficial abordat în România: conflictul din Ucraina. Războiul vine la Jdanovka ca deus ex machina, adică pe neaşteptate şi reconfigurînd surprinzător traiul zilnic al oamenilor, dar nu într-un final fericit, ci într-o interminabilă perioadă de luptă. Practic, oamenii s-au trezit peste noapte cu războiul în bătătură, fără să înţeleagă de ce şi cine sînt acum „ai noştri“. Divizarea s a produs în primul rînd în comunitatea locală, unde oamenii au aderat alternativ la retorica rusă şi la cea ucraineană, între ale căror bătălii s-a pierdut identitatea locală. Viaţa de zi cu zi, cu lipsurile ei – apă, mîncare, bani, curent electric, semnalul companiei de telefonie mobilă locală, Life, captat intermintent doar în cimitir (ce ironie absurdă!) –, înregistrează uriaşe victorii: fiecare zi în care supravieţuiesc atacurilor este o formă de sfidare. Retoricile naţionaliste, de o parte sau alta (rusă şi ucraineană), nu sînt doar revoltătoare în intenţia lor manipulatorie şi prin capacitatea de a penetra în toate straturile societăţii (la şcoală, de pildă, unde prenumele sînt redesenate în funcţie de etnie), ci şi tragicomice prin rapiditatea cu care îşi schimbă direcţia: azi pro-rus, mîine, pro-ucrainean sau invers. Eroizarea patriotardă se produce de ambele părţi – comic-grotescă este cea a lui Putin, printr-un cîntec-osana prezentat într-o emisiune TV de căutare de talente –, contaminînd populaţia. Mesajul Rusiei ca ocupant şi cel al NATO ca eliberator sînt populiste, interpretînd realitatea după interesul propriu şi pe deasupra oamenilor. Există o scenă în care se testează opţiunea publicului pentru o tabără sau alta, demonstrînd cît de uşor sau de greu se acceptă şi se însuşeşte discursul oficial. Mi se pare relevantă această scenă (una similară este în Clear History, cînd publicul e pus să repete un fragment din discursul lui Antonescu) ca demonstraţie a uşurinţei cu care se empatizează cu retoricile populiste, fie ele şi criminale. Spectacolul aduce în discuţie şi perspectiva economică, a beneficiilor obţinute sau pierdute într-un context politic, şi asta este important fiindcă, pentru a putea trăi, oamenii sînt obligaţi să empatizeze cu o parte sau alta.
Cu două actriţe, Alice Monica Marinescu (Alevtina) şi Doriana Talmazan (mama), şi doi creatori de context performativ (sunet, video, uneori text, mînuire de obiecte etc.), Ion Borş şi Kira Semionov, spectacolul se constituie într-un performance polifonic despre singurătatea individului în timp de război şi capacitatea de procesare a suferinţei şi lipsurilor. Practic, este vorba despre adaptabilitatea omului la vremuri grele şi despre „normalizarea“ vieţii în timpul războiului, cînd atrocităţile şi traiul la limita rezistenţei sînt parte din cotidian. Textul este livrat rapid, ca un ping-pong verbal sau, dacă vreţi, ca tirurile de mitraliere care zguduie casele noaptea.
Statutul regiunii Doneţk este incert şi astăzi. O reprezentanţă oficială a sa a fost descoperită de curînd la Atena. Lumea este profund absurdă.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto sus: Nata Moraru
