Despre jumătăţi şi alte obsesii

● După ploaie de Sergi Belbel, traducerea: Delia Prodan, scenografia: Vali Ighigheanu, mișcarea scenică: Arcadie Rusu. Cu: Andrei Aradits, Raluca Botez, Bogdan Dumitrescu, Ioana Flora, Lucian Pavel, Andreea Mateiu, Ana Turos, Dana Voicu. Teatrul Apollo 111.

Teatrul Apollo 111 din Bucureşti continuă programul pentru stagiunea 2016 2017 cu al doilea spectacol realizat de un cineast. După Radu Jude şi Ali: Frica mănîncă sufletul, Alexandru Maftei propune După ploaie (1993), text al catalanului Sergi Belbel, aparent o dramă realistă despre viaţa în corporaţie, în realitate fiind o poveste despre găsirea partenerului (nu neapărat cel erotic).

După ploaie a mai fost montat în România (la Braşov în 2005, regia Dan Vasile, şi la Oradea în 2006, regia Claudiu Goga), asta datorîndu-se publicării traducerii în limba română, realizată de Delia Prodan, în volumul Teatru spaniol contemporan (2005, editori Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ şi revista Teatrul azi). Contextele sînt însă diferite pentru montările de atunci şi de acum: una dintre premisele textului – interzicerea fumatului la serviciu şi „mutarea“ fumoarelor în aer liber – este astăzi parte din realitatea cotidiană. Dacă în 2005-2006, această situaţie, cel puţin în România, părea utopică (sau distopică, depinde de perspectivă) şi plasa întreaga poveste la limita fantasticului – sau măcar într-un plan al neverosimilităţii –, astăzi lucrurile stau cu totul altfel. Interzicerea fumatului în spaţiile închise este în vigoare în România (ca şi în Occident), deşi legea e contestată. În text, situaţia este agravată: o companie interzice angajaţilor să fie fumători, nu doar să nu fumeze în birou. Dacă la noi încă nu au apărut astfel de cerinţe (cel puţin, eu nu am informaţii în acest sens), în alte ţări, unele companii îşi rezervă dreptul de a angaja exclusiv nefumători, decizie controversată, care face obiectul unor procese (pe motiv de încălcare a drepturilor omului, dar dezbaterea este complicată şi balanţa nu se înclină semnificativ într-o parte sau alta; oricum, cerinţa angajatorilor pare să aibă un substrat financiar, legat de asigurări de sănătate mai ieftine şi de un timp de lucru mai mare pentru nefumători, care nu au pauze de ţigară şi se îmbolnăvesc mai rar).

Clarificarea conexiunii cu realitatea este importantă pentru că După ploaie dă senzaţia unui text eminamente realist, aparenţă pe care problema fumatului o poate susţine sau nu întrucît spaţiul de desfăşurare a poveştii este un fumoar „ilegal“, pe acoperişul unei clădiri de birouri unde angajaţii se refugiază pentru cîte o ţigară, savurată cu teamă, căci compania le pretinde să fie nefumători. În contextul actual, spectacolul de la Apollo 111 pare (aproape) realist, dacă nu ar exista din cînd în cînd şi nişte tuşe de vis/coşmar. De fapt, dramaturgul Sergi Belbel a scris un basm contemporan despre oameni blocaţi într-un purgatoriu urban – un oraş în care nu a mai plouat de doi ani, această fiind o altă premisă a poveştii – şi care caută ceea ce s-ar putea numi preţios „sensul vieţii“.

Fumoarul clandestin din După ploaie, de pe acoperişul clădirii de birouri (aproape cea mai înaltă construcţie din oraş), îi oferă scenografei Vali Ighigheanu posibilitatea creării unei perspective întoarse – vederea de sus în jos, de pe terasa imobilului, pare inversată – care „amplifică“ spaţiul de joc. Loc al socializării în orice companie (fie în interiorul clădirii, fie în exterior), al sincerităţii şi al intrigilor deopotrivă, creuzet de bîrfe, zvonuri şi confesiuni, fumoarul capătă aici unele accente particulare: este un spaţiu în care identitatea se eliberează de chingile corporatiste şi individul renunţă să joace rolul de angajat după modelul imaginat de angajator, dar în acelaşi timp, este dominat de teamă din cauza clandestinităţii sale şi are o doză de pericol datorată poziţionării la înălţime. Aici se formează un sistem de relaţii – pe orizontală, între angajaţi de acelaşi nivel, şi pe verticală, între subordonaţi şi superiori – şi se creionează portretele individuale.

Personajele sînt, de fapt, tipologii corporatiste, indivizi depersonalizaţi în birouri, claustraţi în propriile funcţii/poziţii şi care capătă identitate în afara spaţiului de lucru. Sînt partituri ofertante din scriitură, cu tuşe de grotesc, bine susţinute de actori: un IT-ist sexy şi anxios (Andrei Aradits), un şef cu probleme în căsnicie (Lucian Pavel) şi o şefă obsedată de muncă (Andreea Mateiu), un curier afemeiat (Bogdan Dumitrescu) şi cvartetul secretarelor: o femeie avidă de atenţie, cu un intelect limitat şi gata oricînd să confunde interesul altora pentru ea cu afectul (excelentă Dana Voicu), o alta obsedată de paranormal (Raluca Botez), una timidă, „victima“ grupului (Ana Turos) şi cea care se detaşează prin inteligenţă şi stranietate, care „vede“ dincolo de aparenţe (Ioana Flora).

Regizorul Alexandru Maftei (care a mai lucrat în teatru, printre altele, Şase din 49 de György Spiró la Teatrul de Artă Bucureşti) induce un ritm constant spectacolului, realizat dintr-o succesiune de scene tăiate sigur, nesentimental, în care dospesc portretele, din ce în ce mai clare, şi se dezvoltă conexiunile pînă cînd întreg puzzle-ul de personaje şi relaţii se aşază în matcă. Această secetă apocaliptică imprimă o tensiune paroxistică şi provoacă o serie de mutaţii negative, ba chiar tragice: relaţiile de muncă se distrug, prieteniile şi alianţele se strică, intrigile eşuează, cineva moare. Cumva, însă, destinele umane se reaşază ca plăcile tectonice în timpul cutremurului şi îşi găsesc o altă configuraţie.

Construit coerent, rotund, cu accentul pe partea realistă, peste care tuşele de vis/coşmar, marcate de schimbarea luminii, vin cu pulsaţii diferite, spectacolul are un ritm constant, ce riscă însă să devină monoton de la un punct încolo, lucru pe care lungimea textului îl accentuează. Poveste despre destin şi găsirea jumătăţii, După ploaie este o parabolă despre imposibilitatea omului de a trăi şi de a-şi împlini visele singur. 

Oana Stoica este critic de teatru.