Reactor şi Reciproca
● Reactor de creaţie şi experiment, Cluj-Napoca.
Apărut în 2014 ca un spaţiu dedicat tinerilor artişti, Reactor (strada Petöfi Sándor, nr. 4) este unul din spaţiile independente cu evoluţie spectaculoasă. În doi ani a reuşit să se impună ca un loc esenţial în Cluj pentru artiştii locali, dar şi ca unul dintre actanţii importanţi la nivel naţional pentru teatrul social, educaţional şi de tineret. Oana Mardare şi Doru Taloş, cei care sînt responsabili, artistic şi administrativ, pentru Reactor, au dezvoltat mai multe programe, de la rezidenţe de creaţie la atragerea publicului adolescent, programe pentru copii şi producţii de spectacole. Într-un bilanţ al anului trecut, Reactor şi Mini Reactor („puiul“ destinat copiilor) numără 11 premiere, 30 de deplasări în turnee şi festivaluri şi peste 11.000 de spectatori. Sînt cifre impresionante pentru un spaţiu atît de tînăr, semn de sănătate, şi artistică, şi administrativă.
Reactor răspunde unor nevoi locale (nu şi specifice, situaţia este la fel în întreaga ţară) privind publicul tînăr, actualitatea temelor abordate, generarea şi promovarea unei gîndiri critice. Finanţarea se face din fonduri publice, locale sau naţionale, destinate proiectelor culturale pe baza unui concurs. Remarcabil este că aici se creează acele contexte de lucru pentru artiştii tineri care există în mică măsură sau lipsesc în instituţiile de stat.
Urbanofobii
În viitorul apropiat, spectacol regizat de Cristian Ban la Reactor în cadrul „Teen Spirit“, un program destinat atragerii publicului adolescent, este un performance coral, bazat pe o dramaturgie fragmentară, documentată prin interviuri cu liceeni şi avînd tuşe din biografia actorilor, material organizat şi prelucrat de Petro Ionescu. Cei patru actori, Carina Bunea, Zsolt Csepei, Cătălin Filip, Timea Udvari, îmbrăcaţi în salopete impermeabile galbene, stau pe scaune în faţa unui ecran albastru. Deşi sugestia indusă ar fi că vor apărea la un moment dat proiecţii – cu viitorul imaginat de personaje –, ea nu se materializează aşa cum ne aşteptăm. Ecranul rămîne gol, putînd să proiectăm mental ce dorim fiecare, un fel de cec în albastru. Fabulaţia rămîne strict în zona verbală, cu un text care se organizează după dinamica aparent haotică a gîndurilor, uneori neliniştitor de candid („Ce alegi, să îţi schimbi numele în Hitler sau să nu mai mănînci niciodată ciocolată?“), alteori incisiv. Personajele, avataruri adolescente ale actorilor, îşi exorcizează teama de viitor, perceput ca incert, dezamăgitor, irealizabil pe măsura speranţelor, albastru precum ecranul pe care nu se proiectează nimic. Idealuri, frici, distopii şi utopii mici sau mai mari (îmbunătăţirea relaţiei dintre români şi maghiari este discret abordată), toate se adună ca o fortăreaţă în faţa maturizării. Actorii au umor şi vivacitate, în ciuda restricţionării drastice (nu se ridică de pe scaun întreg spectacolul). O mostră de teatralitate onestă, vioaie, delicios de comică în candoarea ei, suficient de obraznică şi absolut reconfortantă ca demers artistic. Regizoarea Leta Popescu este o apropiată a Reactorului, cu părinţii căruia – actorii Oana Mardare şi Doru Taloş – a lucrat de mai multe ori. Proteine fluorescente (scenografie colectivă, consultant scenografie: Radu Lărgeanu, sound: Mihai Moș, cu: Alexandra Caras, Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Mardare, Doru Taloș) este un spectacol creat în urma programului „Drama 5“ – rezidențe de scriere dramatică, în care Alexandra Pîzgu a scris textul, o micro/macro investigaţie emoţional-raţională a adaptării într-un spaţiu (oraş) nou. Analiza unei geografii afective – a Clujului, dar nu doar a lui – prilejuieşte diferite perspective asupra lumii mici şi lumii mari, a modului în care, în curgerea agitată a vieţii contemporane, elemente de bază ale umanităţii – sentimente şi stări – continuă să reprezinte fundamentul omenirii şi să lumineze în întuneric precum… proteinele florescente. Textul este fragmentar, non-narativ, un poem urban frust, pe alocuri abraziv sau sentimental, iar spectacolul îi urmăreşte abstractivitatea, poate un pic prea mult, riscînd monotonia.
● Open, regia: Leta Popescu, dramaturg: Ana Cucu Popescu, sound design: Mihai Moș. Cu: George Albert Costea. Asociaţia Reciproca, Cluj.
Asociaţia Reciproca, condusă de Leta Popescu, are şi ea o contribuţie la succesul noilor organizaţii culturale independente din Cluj. Cu o activitate continuă, finanţată tot prin concursurile de proiecte ale instituţiilor publice, în special AFCN, asociaţia este colaboratoare constantă a ONG-urilor locale şi naţionale. Împreună cu Fabrica de pensule şi GroundFloor Group, Reciproca a produs Open, un performance devised în regia Letei Popescu.
Open este o prospecţie asupra iubirii, „eşuată“ în investigarea sexului. Se poate da vina pe dinamica alertă a vieţii moderne, liberalizarea moralei, Internet sau economia mondială, cert este că dragostea devine astăzi subiect de basm (urban) şi pare desuetă. Leta Popescu porneşte cu speranţă în căutarea ei, dar îi descoperă doar surogatul. Performance-ul are trei părţi: un stand-up, un inventar polifonic al diferitelor formule de găsire a partenerilor sexuali (cluburi şi site-uri specializate) şi un episod teatralizat, care include şi o instalaţie video, al unei astfel de întîlniri. Open explorează mecanismele uzate ale iubirii în încercarea de a le repune în funcţiune, de a regăsi elemente din compoziţia umană – tandreţe, intimitate, afecţiune, încredere. „Sîntem toţi celule“ este mesajul instalaţiei video care mixează diferite „amestecuri“, de la preparatele culinare ale lui Jamie Oliver la cadavre descompuse dintr-un documentar al Discovery Chanel.
Cu o structură eclectică, fracturat dramaturgic (cumva descumpănitor, căci promite poveşti despre toată lumea, dar vorbeşte despre un singur grup), cu un actor – George Albert Costea – excelent, ludic şi alunecos, ireverenţios şi caustic, Open este un performance care înregistrează, cu amărăciune, lipsa afectelor din lumea contemporană.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Salaoru (sus), Ruth Borgfjord (jos)
