Don Quijote şi legile în vînt
Oameni obişnuiţi, un spectacol de Gianina Cărbunariu; scenografie şi video: Mihai Păcurar; muzică: Bobo Burlăcianu; documentare video: Veioza Arte – Tania Cucoreanu & Andrei Ioniță. Cu: Florin Coşuleţ, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Ofelia Popii, Dana Taloș, Marius Turdeanu. Mulţumiri speciale avertizorilor de integritate Ornella Piredda, Ciro Rinaldi, Sharmilla Chowdhury, Eileen Chubb, Ian Foxley, Alin Goga, Claudiu Ţuţulan, Liviu Costache. Spectacol realizat în cadrul proiectului Be SpectACTive!, proiect co-finanțat prin programul „Europa Creativă“. Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu.
Recentul scandal mondial creat de documentele panameze a adus în prim-plan o fraudă gigantică, impresionantă ca dimensiuni şi implicaţii. Nu mai puţin nocivă este însă corupţia la nivel micro, cea de toate zilele, din instituţii publice, multinaţionale sau cămine de bătrîni.
În recentul său spectacol de la Sibiu, Oameni obişnuiţi, Gianina Cărbunariu s-a preocupat de un nou tip de funcţionar: avertizorul de integritate/whistleblower (într-o traducere aproximativă: cel care suflă în fluier). Wikipedia îl defineşte drept „un informator, o persoană care aduce la cunoștința publicului sau autorităților activități imorale sau ilegale petrecute într-un departament guvernamental, o organizație publică sau privată, ori o firmă“. În România, Legea nr. 571 din 2004 restrînge cadrul de acţiune la sectorul public. Oricare ar fi aria de intervenţie, la nivel european se înregistrează puţine cazuri de avertizori de integritate. Raportul Comisiei Europene asupra Justiţiei arăta că, în 2008, doar nouă plîngeri au fost făcute de whistleblowers. De atunci, lucrurile au mai evoluat, dar nu neapărat în bine. Experţii anticorupţie susţin că legea nu funcţionează „pentru că avertizorii de integritate au de suferit dacă semnalează cazuri de corupţie, deşi formal sînt protejaţi prin lege“ (Laura Ştefan). Practic, percepuţi drept „turnători“, avertizorii de integritate riscă, în principal, pierderea locului de muncă.
De la această realitate generală porneşte spectacolul Gianinei Cărbunariu, focusîndu-se pe cazuri concrete din Marea Britanie, Italia şi România, documentate temeinic şi interconectate într-o poveste care dă imaginea generală a unei Europe falimentare moral. Structura scenariului împleteşte cazurile unor avertizori de integritate din medii publice şi private, a căror similaritate este dezarmantă. Pentru fiecare în parte, a existat acelaşi traseu: observarea delictului, denunţarea lui, şicanarea la serviciu, concedierea, cîştigarea procesului cu angajatorul în instanţă, dar fără posibilitatea practică de a-şi recăpăta locul de muncă sau de a găsi altul (nimeni nu angajează „trădători“), declinul financiar, deteriorarea drastică a stării de sănătate pe fondul stresului. Pe scurt, se înregistrează eşecul tentativelor de moralitate (reducerea – căci eradicarea este o utopie – corupţiei, mitei, risipirii fondurilor publice) în sistemul european de astăzi.
În Oameni obişnuiţi, Gianina Cărbunariu foloseşte o structură narativă matematică, similară cu cea a filmelor documentare, fără însă a crea un spectacol de teatru documentar stricto sensu, ci mai degrabă o investigaţie jurnalistică performativă în care realitatea (interviurile înregistrate cu personajele reale şi informaţiile prezentate live de actori) este întretăiată de ficţionalizarea unor fragmente din cazurile reale. Spectacolul vizează o anume relaţie între realitate şi teatralitate: interferenţa lor potenţează autenticul, îl valorizează.
Decorul este o cortină de fier, aparent opacă, ce are tot felul de spaţii secrete din care apar blaturi metalice ce compartimentează inteligent birourile funcţionarilor şi care serveşte, în acelaşi timp, drept ecran pentru proiecţii. În faţa acestui perete se află actanţii, șase actori îmbrăcaţi office care joacă alternativ personaje din toate poveştile. Decorul şi costumele cenuşii, dar şi zgomotul metalic, tăios al blaturilor trase din perete dau senzaţia unei lumi robotice, un mecanism steril, un sistem închis, dominator, restrictiv. Personajele capătă mici accente de culoare (o eşarfă, un tricou etc.) doar cînd se poziţionează conflictual faţă de sistem sau îl părăsesc, voluntar sau nu. Actorii joacă frontal, fiecare cu spaţiul lui, folosind un conglomerat de semne – acţiuni scurte, simbolice, gesturi seci, o rostire autoritară – care generează o corporalitate mecanică. Regizoarea foloseşte actorul-grup nu ca pe o formaţiune compactă, ci ca summum de individualităţi. Gianina Cărbunariu şi-a dezvoltat acest stil, folosit şi în Tipografic majuscul, De vînzare sau Solitaritate: o pseudo-austeritate teatrală. Dramaturgic şi vizual, spectacolele sale au structuri logice, precise, care nu permit explozii ale imaginarului, dar care mizează pe o pluralitate de abordări ale subiectului, inclusiv unele care ficţionalizează realitatea. Din acest motiv, austeritarea lor artistică este doar aparentă.
Actorii sibieni funcţionează excelent în această matrice, reuşind să dea consistenţă personajelor fără hiperteatralizare, evitînd şi capcana căderii în uniformizare pe care ar putea-o genera scenografia şi structura dramaturgică. În acest context, precizia este o calitate esenţială, căci textul (vocile), mişcarea sau nemişcarea (corpul) şi decorul (vizual şi auditiv) converg într-un construct performativ. Ofelia Popii, Mariana Mihu, Marius Turdeanu, Florin Coşuleţ, Dana Taloş şi Ioan Paraschiv găsesc balansul potrivit între geometria arhitecturii spectacolului şi teatralitate, fără să exagereze nici în zona aridităţii ludice, nici în cea a excesului.
Oameni obişnuiţi susţine demitizarea Uniunii Europene şi prevede o apocalipsă a sistemului funcţionăresc european, doar că aici groaza nu vine din posibila lui extincţie, ci din probabilul său triumf în actuala formulă alterată. Singurii distruşi de acest mecanism viciat sînt Don Quijoţii integrităţii.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Bulboacă
