Identităţile lui Atilla Bartis
● Regie, text şi regie: Attila Bartis; cu: Korpos András, P. Béres Ildikó, Kádár Noémi, Kiss Bora, Kilyén László, Barha László Zsolt, Galló Ernö, Csíki Szabolcs, Varga Balázs. Asistent de regie: Kölcze Kata. Regizor tehnic: Vajda György. Sufleur: Ferenczi-Tóth Katalin. Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş – Compania „Tompa Miklós“.
Debutul în regie al lui Attila Bartis a reprezentat pentru acesta asumarea unei a treia identităţi auctoriale, pe lîngă cele de scriitor şi fotograf. Bartis îşi exorcizează prin explorare ipostazele creative, exersînd diferite tipuri de distanţare (această poli-identitate artistică îl apropie de Radu Afrim, regizorul care a montat Tihna, la rîndul său fotograf). Scriitorul este narator în Tihna, fotograful se regăseşte în mai vechea piesă Prăpădul şi în recentul roman Sfîrşitul, regizorul este personajul central din piesa Regie, montată în premieră absolută de Bartis la Tîrgu Mureş.
Din acest scrieri se conturează un univers întunecat, plin de dependenţe şi torturi afective, bîntuit de stafia unui trecut politic, nici curat, nici liniştit. Bartis scormoneşte stăruitor în acest puroi uman, reimaginînd cîteva leitmotive, explorînd pînă la obsesie anumite situaţii sau stări, pasionat cumva de exhibarea lor, de imaginile agresiunii personale şi sociale pe care le inventariază conştiincios, conectînd afecte şi acţiuni, personaje şi istorii, realităţi şi extra-realităţi într-un stil specific, deopotrivă inteligent şi lucid. Sînt texte despre traume şi convulsii personale în care se mixează afectul (eroticul, sentimentele, dependenţele) cu politicul (colaborările cu fosta poliţie politică, moştenire împovărătoare a comunismului care va marca pentru mult timp vieţile oamenilor). La Bartis, recurenţa temelor, personajelor şi situaţiilor are caracter investigativ. Scriitorul confruntă propria biografie (obsesii, nu fapte concrete din istoria personală) cu arta, analizează relaţia dintre adevăr şi reprezentarea sa artistică.
În Regie, el pune această problemă direct, căci se foloseşte de formula „teatru în teatru“: asistăm la repetiţiile unui spectacol, atît la fragmentele teatrale, cît şi la lucrul efectiv, ceea ce permite o permanentă glisare între două realităţi, a teatrului şi a vieţii, care se potenţează reciproc. Un regizor îşi pune în scenă propriul text (exact ceea ce face Bartis) în care explorează ficţional problemele personale, sentimentale/relaţionale (căsnicia, adulterul) şi politice (colaborarea cu fosta poliţie politică). În ce mod ficţiunea poate explora şi exploata realitatea? Cum devine performarea unor elemente de biografie (traume, vicii etc.) o formă de terapie? Ce relaţii se dezvoltă între realitate şi teatralitate?
Unele dintre temele din Regie se regăsesc în Prăpădul, piesă în care personajul principal este un fotograf. Triunghiul relaţional (obsesie a lui Bartis, apare şi în Tihna, într-o variantă specială: mamă-fiu-iubită) exhibă diferite aspecte: eşuarea căsniciei într-o relaţie torturantă, adulterul repetat, dependenţa afectivă şi fizică, plăcerea sau nevoia de a abuza psihic. În ambele texte, bărbatul umileşte, dar este şi el umilit (în scena de sex din Regie, dominatorul devine abuzat), generează relaţii bolnăvicioase, în care afecţiunea este îngheţată. La Bartis, personajele îşi refuză constant tandreţea, sînt oameni răniţi, care nu se pot vindeca şi îşi duc durerea la paroxism, dependenţi de suferinţă. O altă temă este relaţia dintre autor şi operă în variile ei forme (literatură, fotografie, teatru), aici fiind, din punctul meu de vedere, şi miza esenţială a acestor demersuri artistice. Apare şi tema politicului care amprentează viaţa personală (cupluri şi familii), distrugînd-o (la fel şi în Tihna, Bartis fiind marcat de perioada comunistă trăită în România şi Ungaria).
Întunecat şi cinic, Regie are o anume sobrietate, nu scorţoasă, ci austeră. Este o austeritate a penumbrei, spaţiul este luminat doar pe un culoar lateral, destinat ieşirilor (şi intrărilor) din (în) scene (a spectacolului şi a „spectacolului“ din spectacol), un culoar al morţii aşa cum se poate imagina din mărturiile celor reveniţi la viaţă după moartea clinică. În umbra spectacolului este, aşadar, un purgatoriu. În spaţiul mic, cu public pe două laturi şi o scenografie minimalistă (un pat, un scaun, o masă), „spectacolul“ este jucat cu o minimă teatralitate şi deconstruit apoi în spectacolul real, ai cărui protagonişti (personajele „regizor“ şi „actori“) sînt plasaţi în public. De la un firesc teatral la un firesc pur şi simplu, spectacolul trece prin deteatralizare. Bartis aplică acest concept simplu pe care îl duce pînă la capăt, fără artificii sau sincope. Personajul-regizor János (Korpos András) îşi pune în scenă posteritatea, făcînd un exerciţiu de imaginare a haosului care va exploda după moartea sa, privit din perspectiva soţiei (în „spectacol“, o femeie îşi pierde soţul, regizor şi fost colaborator al poliţiei politice). Soţia din „spectacol“ (Béres Ildikó) are şi ipostazele „reale“ de actriţă şi fostă iubită a lui János, iar colega ei de scenă (Kádár Noémi), actuală atracţie pentru regizor, o joacă pe „fiica“ lor. Identităţile reale şi ficţionale ale personajelor permit celor două actriţe compoziţii rafinate, cu subtilităţi de interpretare. Korpos András (János) evoluează atent pe o singură identitate şi o singură tonalitate, iar momentul de criză îi aduce o bună variaţie în joc. Actorii mureşeni se descurcă bine cu un joc filmic, care nu le este specific, demonstrîndu-şi încă o dată, după Tihna, adaptabilitatea la cerinţele regizorale.
Prezenţa lui Attila Bartis la reprezentaţie a permis o perspectivă multiplicată: personajul-regizor îşi privea „spectacolul“ sub privirea regizorului real, aflat în spatele său. O veghe dublă, o tortură triplă.
Am văzut Regie la aniversarea a 70 ani de la înfiinţarea teatrului (pe atunci secuiesc) din Tîrgu Mureş. Mă bucur să constat revenirea în atenţia naţională a instituţiei mureşene, recuperarea publicului local şi colaborarea între companiile română şi maghiară (teatrul mureşean este compus din două trupe autonome), toate vizibile în ultimii ani. Este revigorant să asişti la o renaştere.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Z. Rab
