Naţionalismul ca divertisment
● MaRó de Csaba Székely; regia: Andi Gherghe; scenografia: Adrian Ganea. Cu: Raisa Ané, Botond Farkas Benedek, Csaba Ciugulitu, Piroska Fodor, Imelda Hajdu, Ștefan Mur, István Nagy. Yorick Studio, Tîrgu Mureş.
Recent premiat la FestCo (cel mai bun spectacol, cea mai bună distribuţie masculină, cea mai bună distribuţie feminină), MaRó a intrat brusc în atenţia criticilor. Spectacolul este produs de Yorick Studio din Tîrgu Mureş, pe textul lui Csaba Székely şi dezvoltat în timpul repetiţiilor împreună cu regizorul Andi Gherghe şi actorii.
MaRó – abrevierea cuvintelor maghiar/român, cuvînt care înseamnă „caustic“ în limba maghiară – este o investigaţie asupra relaţiilor istorice dintre cele două etnii din perspectiva prezentului şi la nivelul realităţii cotidiene (aparent derizorii şi intenţionat exagerate), construită din scene scurte care panoramează în detaliu experienţa convieţuirii, alături, nu neapărat împreună, a două comunităţi, prin hazardul istoriei puse să împartă acelaşi spaţiu geografic, dar nu şi limba sau cultura. Această parodie, o telenovelă caricaturizată, derulată în shot-uri rapide, descrie percutant, în ciuda formei jucăuşe şi a vocabularui licenţios, problemele interetnice, aşa cum sînt ele resimţite la nivelul individului, dincolo de retorica oficială. Este vizibilă amprenta dramaturgului, care alege umorul şi accesabilitatea în locul unor formule teatrale „serioase“. A nu se confunda însă aceste (auto)ironii vesele cu superficialitatea în tratarea temei. Umorul şi absurdul lui Csaba Székely sînt dublate de o luciditate ascuţită şi un sănătos simţ al observaţiei, iar apropierea lui de subiect, în cele mai mici detalii, este bazată pe realism şi obiectivitate. Este în stilul dramaturgului să menţină o atitudine cald-ironică, fără să acuze şi fără să justifice comportamentul (mentalitatea) ambelor părţi. Identificînd sechele relaţionale cotidiene pe care le dezvoltă cu umor pînă dincolo de limita absurdului, dramaturgul face o scanare a ciocnirilor între cele două civilizaţii, română şi maghiară, cu toată încărcătura conflictuală adunată de-a lungul istoriei. Din asta rezultă un tablou onest, necosmetizat al realităţii actuale, una plină de erori de comunicare, agresivitate gratuită, prea multă (ne)demnitate rănită, stereotipii mentale care dau măsura obsesiilor naţionale, de o parte şi alta, cele care separă încă oameni şi comunităţi, suficient de mult cît multiculturalismul să rămînă, deocamdată, doar un concept de aburit Europa. De altfel, dramaturgul ironizează şi Uniunea Europeană care se vrea deasupra conflictelor, reuşind însă doar să le ţină temporar sub preş, nicidecum să le rezolve.
Andi Gherghe dezvoltă regizoral situaţiile din text în aceeaşi zonă a umorului intenţionat accesibil, cu tuşă de scheci, susţinut bine de distribuţia bilingvă, maghiară şi română, cu actorul Csaba Ciugulitu pendulînd între cele două tabere. Spectacolul are cîteva repere: scaunele de lemn cu spătare – capete de voievozi (fiecare etnie este bine „aşezată“ în varianta proprie de mîndrie naţională), tricourile pe care scrie „Ardealul e al nostru“ în română şi maghiară – ireconciliabilele obsesii teritoriale, de neclintit din mentalul celor două etnii, ce configurează cantonarea comună într-un tip de gîndire revolut, care la nivel local este încă definitoriu – şi cele două coperţi animate ale spectacolului, realizate de Liviu Boar şi Cami Cuibus. Rama show-ului, animaţia, porneşte de la premisa unei discuţii între doi maghiari în Purgatoriu, trecuţi în lumea de dincolo în urma unor întîmplări comico-absurde în care au fost implicaţi românii. De la personajele animate care, avînd o eternitate la dispoziţie, se pun pe depănat amintiri, se trece la spectacolul propriu-zis, în care se încarnează poveştile. Caricatura absurdă se menţine ca liant între coperţi şi show. Spectacolul se joacă cu supratitrare, alternativă în română şi maghiară, marcată vizual cu motive populare specifice celor două etnii, tuşă duios-ironică la identitatea pe care şi-o trîmbiţează flamboaiant ambele părţi.
Arma antinaţionalistă a lui Csaba Székely este umorul, o armă neletală, dar penetrantă, cu care este dificil să lupţi şi care are meritul de a dezamorsa conflictele. Apoi, dramaturgul identifică hibe comune precum rasismul (conflictul româno-maghiar ţine pînă în momentul în care în ecuaţie apar romii, ţinta care solidarizează cele două etnii). Situaţiile din text şi spectacol ilustrează existenţa unor discursuri naţionaliste la toate nivelurile, multe dintre ele derizorii, şi insinuarea acestora în vieţile personale, pînă în cel mai ascuns cotlon. La doctor, la magazin sau acasă, relaţiile interetnice configurează vieţile oamenilor. Dramaturgul remarcă însă absurdul prin care perspectiva oficială, politicianistă avariază vieţile oamenilor. Căci ceea ce intră în conflict este retorica politică şi nu indivizii. În plus, cel puţin una dintre situaţiile din spectacol a fost premonitorie: actorul „român“ Levente Molnar, aflat în distribuţia filmului Fiul lui Saul, are ca înaintaş un personaj din MaRó.
Scenetele sînt piese de teatru embrionare, fiecare se poate dezvolta într-un text separat, conţine premisele unei naraţiuni autonome. Dramaturgul şi regizorul panoramează aceste posibile poveşti, devoalînd o realitate complexă în eprubetă. O parte a publicului poate fi deconcertată de tratarea în cheie de divertisment a temei, dar aici intervine problema educaţiei culturale. În România se suferă serios de boala seriozităţii: lucrurile importante se spun exclusiv cu morgă. Umorul este considerat o abordare facilă. Divertismentul de joasă speţă livrat de televiziuni în ultimii douăzeci ani s-a dovedit a fi un „cumplit meşteşug de tîmpenie“. Dau două contraexemple care au înfierbîntat Internetul în ultima vreme: Prinţul Charles recitînd din Hamlet, alături de mari actori britanici, fără emfază, dar cu umor, şi Barack Obama cîntînd (slow jam) la The Tonight Show cu Jimmy Fallon despre propria guvernare care tocmai se încheie. Sînt exemple de divertisment de bună calitate, departe de orice produs al televiziuilor româneşti. În acest context, ceea ce fac Csaba Székely şi Andi Gherghe în MaRó nu se regăseşte în cultura recentă nici a românilor, nici a maghiarilor. Şi asta face spectacolul cu atît mai interesant.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Gherghe
