„Astea contează în teatru: echipa şi miza“ – interviu cu Katia PASCARIU
Katia Pascariu este o actriţă discretă care lucrează în teatrul social-politic independent. Participă atît la crearea spectacolelor, cît şi la fazele premergătoare neperformative (documentare, interviuri, investigaţii) şi ulterioare (promovare). Pe scenă, ea a resuscitat o tipologie dificil de realizat şi aparent desuetă: aceea a omului bun. Katia este o personalitate artistică puternică, ce nu se impune prin forţă sau egocentrism, ci prin blîndeţe, subtilitate şi un sănătos simţ al comunităţii.
Aveți un traseu profesional special, diferit de al majorităţii colegilor dvs. Lucrați predominant în teatrul social independent. Cum s-a întîmplat asta, ați ales dvs. ce faceți sau proiectele v-au ales pe dvs.?
Diferit de al multor colegi de breaslă, dar asemănător cu al colegilor cu care lucrez. Cred că şi, şi. Dar nu sînt singura şi nu sînt singură. Am descoperit că lucrez mai bine dacă munca şi implicarea mea nu sînt doar la nivel actoricesc, am descoperit în timp că vreau mai mult de la mine şi de la munca mea şi mă ajută să am încredere că ceea ce fac nu e (doar) entertainment – ceea ce e OK, plăcere mai mare decît să-i fac pe oameni să rîdă nu prea am, dar nu e ce-mi doream eu să fac. Dar nu, nu am ştiut cînd am terminat UNATC-ul că se poate şi altfel. Am terminat facultatea cu un orizont limitat şi cu o tonă de frici şi prejudecăţi.
Ce vă atrage la proiectele de teatru social? În ce mod considerați că ele răspund, pe de o parte, nevoilor societăţii contemporane și, pe de altă parte, nevoilor teatrului contemporan?
Mă atrage tot – subiectul, echipa, procesul de lucru, perspectivele proiectului în sine. Nu joc decît dacă sînt OK cu toate astea sau măcar cu o parte din ele. Îmi place să-mi folosesc mintea, să învăţ, să fie ceva nou mereu, să mă provoc. Echipa e foarte importantă pentru mine – oameni cu care lucrul să fie bucurie, bazat pe încredere şi respect. Şi e foarte important motivul pentru care facem un spectacol, unde vrem să-l jucăm, ce facem cu el după ce e gata. Bănuiesc că teatrului contemporan îi sîntem necesari prin simpla noastră existenţă: ăştia sîntem, noi facem istoria, nu? De multe ori deschidem drumuri noi, artistice şi multidisciplinare, într-un spaţiu artistic destul de restrîns. Cred că e importantă legătura dintre artă şi societate la care punem şi noi umărul. Aici intervine conştiinţa şi autoresponsabilizarea pe care le luăm în serios. Nu avem soluţii imediate şi nici posibilităţile – încă (ha-ha) – de a rezolva nevoile societăţii contemporane, dar aceste nevoi ne dau temele şi, de obicei, cheia soluţiilor estetice. Cred însă că în acest moment, 2016, rolul şi rezultatele cele mai bune le avem la intersecţia dintre artă şi educaţie, pre- şi universitară.
Cum lucrați la spectacole? Multe dintre ele pornesc cu o documentare pe subiect. Cum integrați asta în procesul de lucru şi ce presupune pentru dvs., ca actriţă?
Pe partea de actorie mă ajută foarte mult. Tot ce intră la documentarea şi pregătirea unui spectacol (interviuri, teren, arhive, lecturi, vizionări de materiale etc.) este, de fapt, parte din repetiţii şi atunci face parte din lucrul la personaj(e). Sau poate m-am învăţat cu asta şi acum mi pare că e cel mai uşor aşa. Modul ăsta de lucru ajută echipa, e o înţelegere mai profundă a temei, avem o energie comună şi o responsabilitate împărtăşită de toţi. De tot ceea ce cunosc sînt responsabilă şi deci trebuie să duc cu mine, prin personaje şi spectacole, informaţiile şi emoţiile acumulate în perioada de pregătire. Un spectacol este, după mine, format din trei părţi egale ca valoare şi miză: pregătire (documentare şi repetiţii), realizare/performare, viaţa postspectacol (discuţii, dezbateri, reacţii, itinerare).
Care sînt dificultăţile cu care v-ați confruntat în teatrul independent?
Finanţările – banii de producţie şi de onorarii – şi spaţiile – lipsa lor fizică sau imposibilitatea utilizării unor spaţii existente. În rest, totul e aproape perfect. Mai e, poate, doar problema umană. Sîntem o lume mică, a teatrului în general, a teatrului social şi mai şi… şi totuşi mai apar certuri, bîrfe, concurenţă, de-astea. Şi e păcat – avem o cauză comună.
Cum v-a schimbat pe dvs., ca actriţă, lucrul în teatrul social?
Cred că m-a schimbat în primul rînd ca om. Ca actriţă, cred că antrenamentul permanent mi-a făcut bine. Am lucrat mult, continuu, cu interes, am încercat să fiu un actor conştient, echilibrat, pregătit. Lucrez cu artişti care mă ţin în priză. Presupun că astea contează în teatru cel mai mult, echipa şi miza. Sînt norocoasă! Adevărul e că, dacă nu găseam direcţia asta care să mă ţină pe un traseu şi să‑mi dea o coerenţă, aş fi fost în mare pericol. Îmi place atît de mult să joc încît aş fi acceptat să joc cam orice…
Povestiți-mi, vă rog, despre modul în care ați lucrat la Căminul „Moses Rosen“, un spaţiu special de acţiune socială şi de teatru.
Am lucrat la cămin ca niciunde şi ca în nici un alt proiect artistic, comunitar, social în care am fost implicată, fără nici o presiune de timp sau de rezultat. De asta şi este ceva atît de personal, şi asta e şi bine, şi oau, şi complicat. Pentru că s-a creat o legătură personală între noi şi rezidenţi, e greu să plecăm. Nu că am vrea să plecăm, dar ne dorim enorm să lucrăm, noi şi cît mai mulţi artişti interesaţi, şi în alte cămine, centre, spaţii unde locuiesc persoane instituţionalizate. Dar acum e ca şi cum ne-am face o altă familie. Sînt mîndră de colegii mei şi bucuroasă de încrederea permanentă pe care cei de la „Moses Rosen“ şi de la DASM-FCER ne-o arată. Cît despre rezidenţi, respectul şi prietenia lor mă copleşesc mereu. Altfel, proiectele Vîrsta4 din ultimii ani sînt dintre cele mai importante realizări artistice, ONG-istice şi personale. Modul de lucru s-a creat natural, în timp, împreună cu rezidenţii. Avem activităţi curente, precum vizionări de filme şi discuţii pe teme diverse, propuse de ei sau de noi, şi avem deja munca la repertoriu, adică ne-am autoimpus un ritm de un proiect pe an. Anul ăsta pregătim – se pare, cu sprijinul AFCN – două proiecte, unul performativ şi altul editorial. Cuvîntul-cheie e împreună.
Foto: C. Ionescu
