Coadă în faţa Berliner Festspiele sîmbătă, la miezul nopţii. Tineri între 20 şi 30 de ani. Ultimul spectacol din showcase-ul Theatertreffen s-a încheiat în urmă cu două ore, dar acum începe deja tradiţionala petrecere de final de festival cu DJ Lars Eidinger (Party Autistic Disco – Pop is pop and art is art). Tehnicienii au demontat decorul din John Gabriel Borkman de la Burgtheater, Viena şi au aranjat scena pentru party, cu lumini, ecran de proiecţie şi masa pentru DJ (pe care Lars Eidinger urcă din cînd în cînd ca să anime publicul), bar (cu băuturi servite în pahare de sticlă). Party-ul are loc chiar pe scenă, delimitată de sală doar prin­tr un cordon. Nimeni nu pare stresat că se strică/murdăreşte ceva (şi nici nu se întîmplă lucruri grave, dar, desigur, cîteva pahare sparte au rămas pe scenă). Garderoba este deschisă toată noaptea. După succesul din ultimii ani, cînd accesul la petrecere a fost liber, anul acesta, organizatorii au decis să introducă bilete de 5 euro. În schimbul biletelor, primim brăţări de hîrtie. În numai două ore, Berliner Festspiele s-a transformat din scenă de teatru mainstream în club de noapte. Colega din Rusia, Ana Iacimeneva, producător la Opera din Ekaterinburg, are un „şoc pozitiv“. De ce? „Pentru că pe o scenă de teatru se poate întîmpla aşa ceva.“ Germanii nu au nici o legătură cu veneraţia, cu „sfînta scîndură“ sau „templul teatrului“, şi asta este reconfortant. Găsesc aici o naturaleţe, absentă acasă şi redescoperită la Berlin, a lucrurilor în pas cu timpul, o nonmuzeificare. Evoluţiile sînt fireşti, nefiresc este să le opreşti. La Berlin, nu se mumifică nici arta performativă şi nici spaţiile, în general.

Lars Eidinger, actorul emblematic al lui Thomas Ostermeier de la Schaubühne, vedetă în Germania şi în afara ei („Eidinger şi Ostermeier fac un teatru de export“, spune unul dintre ghizii noştri), atrage un public tînăr cu dubla sa identitate, de om de teatru/film şi DJ în cluburi. Aflu că în Germania teatrul nu e considerat tocmai cool şi că tinerii sînt mai interesaţi de muzică, vizual sau media, dar la spectacolele pe care le-am văzut, sălile au fost pline, chiar dacă nu a jucat Eidinger.

Oameni

Contactul pe care Theatertreffen îl realizează cu oamenii de teatru străini (critici, manageri culturali, artişti) prin intermediul Programului Vizitatorilor al Ministerului de Externe al Germaniei este esenţial pentru ambele părţi. Germanii îşi prezintă scena teatrală (inclusiv zona noninstituţională, învăţămîntul artistic – din perspectivele profesorilor şi ale studenţilor – şi spaţiile de joc), acţiune prin care evită închiderea în bula proprie, iar străinii înţeleg un sistem teatral şi forţa lui (inclusiv cea financiară). Dar programul oferă şi interconectarea unor oameni din întreaga lume şi compararea unor tipuri de teatru şi a unor contexte culturale complet diferite.

Dramaturg, actor, compozitor, Charlie Haffner din Sierra Leone a avut un şoc financiar la Berlin. Investiţia germană anuală în artele performative (teatru, dans, operă) – reamintesc cifra din primul articol, două miliarde de euro – este inimaginabilă pentru ţara lui în care PIB abia atinge 5000 de miliarde de dolari americani. Greu de imaginat a fost şi pentru Claus Caesar, dramaturg la Deutsches Theater Berlin, că există ţări în care nu se pot investi aceşti bani în artele performative. O altă problemă a fost durata show-urilor. Charlie Haffner, dar şi Mandla Mbothwe (Creative Manager la Artscape Theatre Center din Africa de Sud) şi Martha Mukaiwa (critic de artă din Namibia) au reclamat lungimea spectacolelor, deşi 90 sau 120 minute sînt durate normale în Europa. În Africa însă, show-urile au în medie 40-50 minute şi sînt urmate de discuţii, pentru că teatrul face parte din procesul de educaţie. Scriitor şi curator de arte performative, Zhao Chuan din Shanghai promovează forme noi de teatru social, alternative la cel instituţional (conservator şi eminamente estetic) într-un context politic neprietenos cu astfel de iniţiative. Ihab Zahdeh este actor şi director artistic al Teatrului Yes din Hebron, Cisiordania (Palestina), singurul teatru care a existat vreodată în acest oraş. Prin urmare, misiunea sa este să introducă şi să dezvolte conceptul de teatru într-o comunitate care nu-l cunoaşte, în special prin spectacole şi ateliere pentru copii şi adolescenţi (educaţia generaţiilor tinere). Daniel Lassard este actor şi regizor într-o companie de teatru de limbă franceză, dintr-un oraş de limbă engleză, dintr-o provincie preponderent franceză din Canada. Este o minoritate într-o minoritate şi scopul său este să păstreze cultura franceză în zona engleză canadiană. Micile detalii arată marile diferenţe culturale, sociale, politice.

Desigur, au fost prezenţi şi oameni de teatru care funcţionează în contexte cunoscute. Dáša Ciripová lucrează pentru Festivalul de la Nitra, Slovacia. Dóra Büki este managerul teatrului independent Proton din Budapesta, al cărui cofondator este regizorul de teatru şi film Kornél Mundruczó. Mark Ball este director artistic al LIFT – bienala londoneză de teatru. Artur Gukasian organizează în Erevan (Armenia) High Fest International Performing Arts Festival. Artiştii şi criticii din America de Sud se ocupă de teatru politic şi dans contemporan. Dincolo de diferenţe, constatăm că avem aceleaşi preocupări şi probleme.

De fapt, în Berlin am cunoscut oameni, nu sisteme sau clădiri. Nemţii ştiu cel mai bine asta. Încă nu au terminat de reconstruit şi nu cred că vor termina vreodată, sînt într-un perpetuum mobile arhitectural, precum liftul Pater noster văzut la Ministerul de Externe, care nu se opreşte din rotaţia lui, astfel încît trebuie să urci şi să cobori din mers (asemenea ascensoare se găsesc în clădirile vechi din Germania). Identitatea se (re)con­struieşte în funcţie de realitate, timp, loc şi de oamenii din jur.

Le mulţumesc ghizilor noştri germani – pe care i-am botezat „angels“ –, artişti în viaţa de zi cu zi: Ariane Pauls, Boris Abel şi Vincent Bozek. Pentru mine, Berlinul are chipul lor.

Călătorie realizată la invitaţia Ministerului de Externe al Republicii Federale Germania şi susţinută de Institutul Goethe şi Ambasada Germaniei la Bucureşti.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Arthur Ghukasyan, Judith Buss