Berlin. Şantier

„Azi iarna vrajbei noastre s‑a schimbat / Prin soarele lui York, în toi de vară.“ E primăvară în Berlin, cu 23 de grade Celsius şi castani înfloriţi, albi şi roşii, care mărginesc străzile, mulţi şi maiestuoşi. Invitaţi ca experţi teatrali din întreaga lume – de către Institutul Goethe şi Ministerul de Externe al Germaniei pentru Theatertreffen, showcase-ul teatrului de limbă germană (nu doar din Germania, ci şi din Austria şi Elveţia) –, sîntem cazaţi în Charlottenburg, un district din vestul Berlinului, populat cu precădere de artişti, boem, extravagant şi luxos, gay friendly, în care locuieşte şi actorul Lars Eidinger, Richard al III-lea al lui Thomas Ostermeier. Charlottenburg arată ca o destinaţie de vacanţă cu bulevarde largi, bistrouri cochete, grădină zoologică – de fapt, un uriaş parc situat în proximitatea altei grădini sălbatice, Tiergarten –, teatre, cafenele literare şi librării. Lume puţină şi trafic aerisit, căci nemţii preferă mersul cu bicicleta, pentru care au infrastructură în întreg oraşul. Dincolo de asta, Berlin este un imens şantier. Peste tot sînt clădiri în renovare ori în construcţie, sau se face reconstrucţia unor imobile distruse în Război, nu identic cu originalul, ci ca nişte comentarii arhitecturale faţă de acesta. Relaţia cu trecutul este peste tot construită din perspectiva prezentului, nemţii nu au nostalgia recuperării şi a conservării unei istorii de dominaţie,  preferă reenactment-ul arhitectural care chestionează atît trecutul, cît şi prezentul.

Acelaşi tip de şantier se resimte şi în teatru, unde limbajele performative sînt extrem de variate şi permanent în autochestionare. Instituţiile publice, beneficiare ale unor subvenţii substanţiale, îşi refuză încremenirea în proiect. După 25 de ani, Frank Castorf va fi înlocuit anul viitor la direcţia teatrului Volksbühne de către Chris Dercon, actualul director al Tate Modern din Londra, un belgian cu studii de istoria artei şi a teatrului. Nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă ar fi posibilă o astfel de mişcare în România, unde vorbim despre licenţe obligatorii în teatru pentru manageri de instituţii de stat şi unde, uneori, „nu ne vindem ţara“. În Germania, investiţia în artele performative este semnificativă, dar şi pretenţiile faţă de manageri sînt pe măsură, însă în afara oricărui amestec în conceptul sau direcţia artistică.

Să vorbim despre cifre

Două miliarde de euro anual pentru teatru, operă şi dans. Atît investeşte statul german (guvernele federaţiei, consiliile locale ale oraşelor etc.) în cultură, oferind în schimb libertatea absolută de expresie. Desigur, nu lipsesc plîngerile instituţiilor că sînt prea puţini bani. Claus Caesar, dramaturg la Deutsches Theater Berlin, spune că 80% din bani sînt destinaţi administrării spaţiilor şi salariilor personalului angajat, şi doar 20% merg spre producţie şi inovaţie. Dar cînd bugetul unui teatru este de 50-60 de milioane de euro pe an, aceste 20 de procente înseamnă mult (orice comparaţie cu situaţia din România este nedreaptă, căci costurile în Germania sînt semnificativ mai mari decît la Bucureşti, dar, în acelaşi timp, investiţia germană în artele performative demonstrează o altă raportare la cultură, ca la un bun important, esenţial în viaţa contemporană, nu ca la Cenuşăreasa sistemului de stat). Pe scena independentă (termen folosit grosso modo, căci nemţii fac diferenţa între fringe, independent, comercial etc.), lucrurile stau invers, 10% din fonduri se duc la infrastructură şi 90% la producţie. Aici însă, artiştii sînt uneori obligaţi să aducă grant-uri, adică depun dosare, împreună cu teatrul, pentru diverse fonduri. Diferenţele între teatrele de stat şi cele independente constau, de altfel, în faptul că primele primesc bani fără să ceară şi au trupă, în timp ce cele din urmă trebuie să aplice pentru fonduri şi nu au performeri angajaţi, ci doar tehnicieni. HAU – Hebbel am Ufer, Berlin –, centru de proiecte cu trei clădiri/spaţii de joc, turnanta berlineză a zonei performative experimentale şi avangardiste (dans, performance, instalaţii performative, producţii internaţionale etc.) are un buget de doar 6 milioane de euro pe an – spune directoarea Annemie Vanackere, o femeie charismatică, inventivă în crearea proiectelor şi în obţinerea fondurilor. HAU rămîne principala instituţie pentru noile limbaje performative în Berlin. I se alătură Impulse Theater Festival, platforma cea mai importantă de teatru independent din Germania. Ediţia din acest an (15-25 iunie) este dominată de tema refugiaţilor, care acum bîntuie, de altfel, întreg teatrul german (Germania a primit în jur de un milion de refugiaţi). În cadrul Impulse, Compania Rimini Protokoll va prezenta de mai multe ori o formă de immersive art (formulă de creaţie care implică publicul, în vogă acum în Germania), EVROS WALK WATER, o producţie care mixează situaţia de la graniţa Greciei cu Turcia – pe linia rîului Evros, graniţă blocată din 2012 de valul de imigranţi – cu piesa de trei minute a lui John Cage, „Water Walk“ (performată live în show-ul TV I’ve Got a Secret din 1960). Practic, este vorba despre un reenactment al piesei lui Cage în care instrumentele originale (cadă, răţuşcă de plastic, oală de gătit etc., lucruri care au legătură cu apa) sînt înlocuite de poveştile unor supraviețuitori din Irak, Afganistan şi Siria, care se află într-o tabără pentru refugiaţi din Grecia. Neputînd fi prezenţi live, poveştile acestora sînt înregistrate audio, spectatorii le ascultă individual la căşti şi, urmînd instrucţiunile, pot realiza un concert.

Problema refugiaţilor se întretaie cu o altă preocupare a teatrului german, aceea a diversităţii etnice. Lumea se schimbă, realitatea teatrală şi publicul de asemenea, iar dominaţia actorilor albi devine inadecvată în raport cu cotidianul. Prin urmare, teatrele au început să se deschidă spre actori de variate etnii; în plus, au descoperit un public migrant pentru care trebuie să îşi adapteze producţiile (cel puţin două spectacole de la Deutsches Theater Berlin se joacă în mod curent cu subtitrare în engleză). Germania reacţionează rapid la realitate, iar de multe ori, este un factor determinant în crearea ei. (va urma)

Călătorie realizată la invitaţia Ministerului de Externe al Republicii Federale Germania şi susţinută de Institutul Goethe şi Ambasada Germaniei la Bucureşti.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Artur Ghukasyan, Ihab Zahdeh