Aţi avut un traseu profesional interesant: studii de teatru, jurnalist, artist independent. Cum aţi reuşit un astfel de parcurs?

Sună frumos cuvîntul „reuşit“. Pentru alţii, traseul ăsta ar putea fi un semn al nereuşitei. Probabil că e doar unul al nehotărîrii. Sau al unei nemulţumiri. Faţă de mine. N-am vrut să mă fac jurnalist. S-a nimerit. N-am vrut să mă fac performer. S-a nimerit în contextul dat. Socio-economic, adică. N-am avut bani să plătesc un actor. Şi de la un moment dat încolo, ţi-e ruşine să zici: „Hai, bă, că eu sînt regizor bun, numai că n-am bani să te plătesc, hai să joci în spectacolul meu. Gratis, că eu nu sînt în stare să fac rost de bani“. Mi-ar fi fost foarte greu să explic cuiva cum să-l joace pe Bălan. Sau poate m-am folosit de autobiografie pentru că era formula cea mai la îndemînă.

Îmi place să vorbesc despre mine. Şi e mai ieftin ca la psiholog. De fapt, e invers: cîştigi şi (ceva) bani. Eu povestesc cît de naşpa mă simt de Revelion şi alţii preiau starea şi plîng şi ei. Sau rîd de „fraieru’ ăla“. Astea au fost reacţiile pe care le am auzit de la spectatori. Unii au empatizat cu autocompătimirea, alţii au venit (chiar de mai multe ori) ca să vadă că viaţa altuia e mai naşpa decît a lor.

Întotdeauna m-am visat regizor. Şi am diplomă. Am „regizat“ spectacole. Şi la stat, şi „la pivniţă“. Dar dacă mă întreabă cineva acum ce meserie am, nu spun că sînt regizor. Nici măcar nu zic că sînt artist. Uneori e mai simplu să zici că eşti jurnalist.

De ce aţi renunţat la presă?

Ea a renunţat la mine. La cîte demisii de bunăvoie am fost forţat să semnez… Şi nu am renunţat de tot. Radio România Cultural m-a lăsat să-mi fac de cap într-o emisiune săptămînală, Zona Independentă, despre artişti, proiecte, spaţii independente. La vremea la care am început această emisiune, independenţii nu erau aşa de cool cum sînt azi. Se pare că s-a decis că n-o să mai fac emisiunea de la toamnă. Poate aşa mă fac artist. Nu jurnalist care în timpul liber face pe artistul.

Experienţa de a scrie critică de teatru a fost folositoare pentru dvs., ca artist?

Nu aş numi chiar critică ce am făcut. Iar asta, cum s-o numi ea, a fost mai degrabă nefolositoare. Am descoperit că nu prea-s şoarece de bibliotecă. În cei doi ani în care am scris despre teatru, chiar dacă am dat-o cu bîta-n baltă uneori, am fost sincer. Ştiu că sinceritatea nu e o calitate în sine, dar am impresia că în scrisul despre teatru mai toată lumea o „scaldă“. Mai ales în cronica de întîmpinare cred că e mare nevoie să aflăm dacă autorul articolului consideră că merită ca eu, spectatorul, să dau banii pe spectacol. Sînt gusturi şi gusturi, dar… Să presupunem că zice cronicarul pe bune ce are de zis. Apreciază cineva? Sau, mai degrabă, îşi face rău? Am auzit că sînt directori care nu-i mai invită pe ăia care „şi au permis“ să-i critice. Dar s-a rezolvat şi această problemă. Tocmai cînd e mai mare nevoie de critici care să le scoată fumurile şi caramitriştilor, şi cndb-iştilor, cronica a dispărut. Pentru că nu mai există nici presă.

Spectacolele dvs. au o puternică latură autobiografică. Care e procesul de lucru şi în ce mod încorporaţi viaţa reală pe scenă?

Primele one-man-show-uri despre Bălan le-am făcut în clasa a V-a şi a VI-a la banchetul de final de an. Următorul l-am făcut la 29 de ani şi a apărut din nevoia mea de a face ceva. Se chema bălan.unu şi era un stand-up comedy în care mă foloseam de date biografice aşa cum foloseşte Vasile Muraru faptul că are nasul mare. Destul de superficial, adică. După cinci ani, cînd am făcut Sfîrşit.Work in progress, în capul meu era aşa: „Vorbesc despre mine ăla adevăratul cît de sincer pot. Dacă nu îmi iese, mă las de artisticării“. Mi s-a părut că a ieşit prost, dar au fost unii care m-au îndemnat să joc spectacolul. În banalitatea poveştilor despre viaţa mea, alţii au descoperit ceva din viaţa lor. Am aplicat la festivaluri independente şi m-au primit. M-au şi premiat la Fringe-ul de la Bucureşti. Aşa mi-am reînceput marea carieră. Cît e adevărat? Cam tot. Mai şi exagerez, bibanul devine ditamai crapul, dar totul are un punct de plecare în viaţa mea „tumultuoasă“. La performance-urile bălaniene caut un anumit tip de sinceritate, în spectacolele regizate caut să fie o temă care să mă atingă direct. Şi din cînd în cînd aş mai face pauze de rîs. Doar aşa, de dragul comediei.

Aţi ales o formă de spectacol mai puţin folosită în România, performance-ul. Cum ați ajuns la formula asta?

Pe la finalul anului trei de facultate a început să nu îmi mai placă teatrul. Mi se părea fals. La aproape orice spectacol la care mă duceam, aveam impresia că l-am mai văzut o dată. După ce am terminat facultatea, n-am mai călcat pe la teatru vreo doi ani. Doar la spectacolele colegilor.
Dar a apărut CNDB-ul, au fost David Schwartz, Bogdan Georgescu şi restul echipei cu proiecte în Rahova, am citit despre artişti contemporani despre care n-am auzit în şcoală şi despre alte forme de spectacol. Am descoperit că nu sînt singurul care pune la îndoială „teatrul adevărat“. A început să existe public pentru un alt gen de spectacol decît cel pe care îl vedem din anii ’70 încoace, ăla cu simboluri, imagini frumoase, redescoperirea unei virguliţe într-un text clasic, reinterpretări regizorale scoase din pălărie şi, în general, ceva ce nu are nici o legătură cu viaţa noastră.

Cine este Doctorul Ursuz, personajul celui mai recent spectacol al dvs., încă în lucru?

E un personaj căruia nu-i place nimic şi care se pricepe la toate. Bineînţeles, pînă la un punct, Ursuz c’est moi. Scriam un text pentru personajul Bălan. Mi-am dat seama că am mers prea departe, că partea de ursuzenie nu mai e a mea. Aşa că am dat-o unui personaj. M-am gîndit că ar fi interesant ca Ursuz ăsta să îl aibă în deschidere chiar pe Maestrul Bălan. M-au ajutat oamenii de la Macaz Teatru Bar Coop să mă dau în spectacol. Şi acu’ mă gîndesc că am greşit ceva. Eu am vrut să fac o chestie care să fie de rîs şi atît. Probabil că de la toamnă, Ursuz va fi doar un invitat în noul show al lui Bălan: APATICA.

a consemnat Oana STOICA