Copilăria a pierit în zori

With a Little Help from My Friends sau Un joc pe bune, de Maria Manolescu. Regia: Alexandru Mîzgăreanu, scenografia: Romulus Boicu, muzica: Alexandru Suciu, Video Mapping & Design: Luca Achim, Cristian Niculescu. Cu: Alexandru Voicu / Bogdan Florea, Irina Antonie, Vlad Bălan, Andrei Cătălin, Beatrice Rubică, Teatrul Excelsior. 

Piesa Mariei Manolescu, With a Little Help from My Friends, lansată de dra­mAcum în 2006, a devenit textul-simbol al dramaturgiei despre adolescenţi din România. O noapte de vară în Vama Veche petrecută de cîţiva tineri confuzi, care încearcă să-şi găsească propria identitate printre normele sociale (şi încălcarea lor) stabilite de adulţi, cu iubiri eşuate şi prietenii puse la încercare, se sfîrşeşte tragic. Textul traversează micile teribilisme adolescentine, înregistrează revoltele fără cauză şi limbajul licenţios pe sub care se insinuează frustrările, fricile şi o melancolie fatală. Maria Manolescu surprinde subtil acea vîrstă la care lucrurile par toate importante, dramatice sau reversibile. Linia de demarcaţie între viaţă şi moarte este aproape invizibilă. Textul panoramează starea indefinibilă de bine-rău, nesiguranţa identitară, beţia şi confuzia libertăţii. La Teatrul Excelsior, regizorul Alexandru Mîzgăreanu recreează Vama Veche ca un spaţiu al experienţelor, boem şi liber, mai aproape de trecutul undergound al staţiunii decît de prezentul ei mainstream. De altfel, textul este scris în perioada hedonismului sălbatic de la Vama Veche, de unde şi un anume parfum de flower-power, iar regizorul captează acest indiciu în spectacol. Muzica urmează această idee, astfel că Beatles-ii rămîn în spectacol cu piesa care dă titlul, la care se adaugă alte trupe, mai ales Nirvana (idol mai apropiat de generaţia actuală). Astfel, dintr-o zonă a restricţiilor (părinţi, şcoală), personajele se regăsesc brusc într-una a libertăţii absolute. Situaţia este confuză şi degenerează. 

Maria Manolescu tipologizează universul adolescentin: teribilistul, mucalitul, inocenta, diva etc. Lumea liceenilor este stratificată exact ca societatea adulţilor. Pe scenă tronează o statuie uriaşă, un cap răsturnat care susţine sentimentul de irealitate pe care îl au tinerii (scenografia: Romulus Boicu). De aici apare şi uşurinţa gesturilor extreme – suferinţele sînt şi reale, şi disproporţionate faţă de realitate –, care par să poată fi anulate dimineaţă, cînd realitatea va reintra în drepturi. Însă extravaganţele nopţii nu dispar precum magiile lui Puck. Una dintre lecţiile maturizării este că jocul de-a viaţa şi de-a moartea e pe bune. 

Spectacolul este viu, dinamic, are o charismă datorată veridicităţii reconstrucţiei universului adolescentin, cu angoasele şi excentricităţile sale. Actorii sînt dezinvolţi, oferindu-le personajelor exact atîta culoare cît e nevoie. E o linie subţire între realism, cu duritatea lui, uneori fermecătoare şi umorul gros, o linie de care, cel puţin la data premierei, actorii erau conştienţi. Cu Alex Voicu, actor stăpîn pe tehnică şi personaj, cu ceva mai experimentaţii Irina Antonie şi Andrei Cătălin, cunoscuţi deja din Pisica verde, şi cu tinerii Vlad Bălan şi Beatrice Rubică, spectacolul se susţine mai ales (dar nu exclusiv) în faţa unui public adolescent. Aceasta este, de altfel, una dintre problemele textelor despre adolescenţi: target ul. Unele texte şi spectacole funcţionează deopotrivă pentru tineri şi adulţi, altele se adresează exclusiv uneia dintre cele două categorii de vîrstă. Aici apar uneori şi probleme de scriitură (texte despre tineri care se adresează însă exclusiv publicului matur). 

Înaintea premierei de la Excelsior, Radu Iacoban a avut premieră la Teatrul de Comedie, în dublă ipostază, dramaturg şi regizor, cu un text similar ca tematică: Emancipare. Spectacolul narează întîmplările unei nopţi în care patru adolescenţi fug de acasă. Motivul poate fi un impuls teribilist, nevoia de libertate sau un acces de revoltă, dar nimic nu e clar şi exact asta este tema: indefinibila confuzie. Din nou, lucrurile sfîrşesc (posibil) tragic, deşi aici intervine o altă confuzie, de scriitură. Cu actori ceva mai maturi decît cei din With a Little Help… – Conrad Mericoffer şi Ana Ularu, ca să dau doar două exemple –, spectacolul funcţionează pentru ambele publicuri. 

Interzis sub 18 ani, de Mihaela Michailov. Regia: Lenuş Teodora Moraru. Cu: Iulia Samson, Andreea Șovan / Teodora Daiana Păcurar, Ion Bechet, Raluca Botez, Scenografia: Gelu Rîşca, Teatrul Excelsior. 

Tot la Excelsior, Lenuş Teodora Moraru a transformat în spectacol piesa Mihaelei Michailov, Interzis sub 18 ani, un text care abordează o temă precisă: dubla măsură pe care adulţii o aplică adolescenţilor. O tînără de aproape 18 ani (17 ani şi 3 luni), cu părinţi divorţaţi, rebelă şi „incontrolabilă“, se confruntă cu noua iubită a tatălui său, o tînără puţin peste 18 ani. În timp ce prima este tratată ca un minor, a doua este considerată femeie. Copilul Lulu şi iubita-copil Mona îl dau tatălui (şi ulterior şi mamei) prilejul manifestării unei ipocrizii de „bună credinţă“. Concret, dublul standard există, dar nici unul dintre adulţi nu poate fi acuzat de rea intenţie. În schimb, ambii sînt susceptibili de superficialitate în relaţia cu copilul, de rigiditate în gîndire, de un egoism neintenţionat. Ei pozează în părinţi buni, depăşiţi de un copil recalcitrant. Aşa să fie? Legea trasează o linie clară între matur și imatur, dar legea este un construct. Părinţii sînt cei care greşesc, care nu înregistrează maturizarea copilului şi îl văd doar ca pe o responsabilitate. Lulu (expresiva şi talentata Iulia Samson) este abandonată în cadrul familiei, devine prizoniera mentalităţilor părinţilor, iar rebeliunea ei – sex, alcool, droguri, absenţe la şcoală – este răspunsul la stimuli negativi: dezagregarea familiei, bătălia deschisă dintre părinţi, trecerea ei pe planul al doilea în viaţa acestora (fiecare vrea „să îşi refacă“ viaţa), relaţia rigidă cu ei etc. Practic, cele două generaţii şi-au dinamitat punţile de comunicare. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Romulus Boicu, Radu Tuta