Minunata lume kinky
● Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori. Text, regie, univers sonor: Radu Afrim, scenografie: Irina Moscu, coregrafie: Baczó Tünde. Cu: Aszalos Géza, Baczó Tünde, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Éder Enikö, Fall Ilona, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lörincz Rita, Lukács Szilárd, Magyari Etelka, Mátray László, Mátyás Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Simó Emese, Szász Enikö, Szilágyi Olga, Tar Mónika, Tokai Andrea, Vass Richárd, Balázs Márk, Czumbil Marika, Jakab Tamás, Leca Maria. Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ Timișoara.
Superman, Mickey Mouse, Faunul, Frida Kahlo şi cele trei surori cehoviene ajunse la o (ne)respectabilă senectute sînt personaje în primul spectacol realizat de Radu Afrim la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara, cu un titlu lung (Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori), prescurtat Spectatori. Din varii motive – cum ar fi că regizorul a testat deja limitele dramaturgiei contemporane – s-a optat pentru un text scris de Afrim împreună cu actorii.
Spectatori este unul dintre spectacolele kinky ale lui Afrim, se înrudeşte cu producţia mureşeană Castingul dracului, atît ca mod de lucru, cît şi ca finalitate. Ce le desparte semnificativ este tema. Dacă în Castingul dracului, Afrim investiga identitatea secuiască, în Spectatori, el se focusează pe teatru şi pe un segment important în creaţia sa: relaţia cu publicul.
Pentru universurile sale baroce, pe care le creează indiferent de textul-pretext de spectacol, Afrim pretinde un public versatil în atitudini, luxuriant în expresie, cameleonic în reacţii. Regizorul şi-a creat în timp un grup de fani care aleargă prin toată ţara după spectacolele sale. A fost primul care şi-a promovat spectacolele în mediul online şi este primul care le prelungeşte viaţa dincolo de scenă, fotografiind personajele în alt spaţiu decît scena. Prin urmare, Afrim are o relaţie specială cu spectatorii, este la fel de intransigent şi pretenţios faţă de ei ca faţă de actori.
Spectacolul este o incursiune în culisele teatrului cu o scenografie (Irina Moscu) care reprezintă versiunea în oglindă a sălii, explicit teatralizată. Trebuie spus de la bun început că tema spectatorilor, cu poveştile lor personale şi ireale, este o capcană. Ceea ce face Afrim, de fapt, este să-şi exploreze propriile direcţii artistice în relaţie cu un spectator care să‑l înţeleagă şi să-l urmeze. Pentru Afrim, noţiunea de public (colectiv, conglomerat amorf) nu este acceptabilă, intenţionat titlul spectacolului face referire la spectatori, adică individualităţi.
Cuvîntul-cheie pentru spectacol este autoreferenţialitatea, iar referinţele sînt multe. Există repere în creaţia afrimiană precum Trei surori, show-ul legendar de la Sfîntu Gheorghe, ale cărui personaje apar în spectacol: Ferapont-samovarul şi surorile-babete demente ce agresează sexual spectatorii-soldaţi ruşi. Sau Nefericiţii, o producţie de la Teatrul de Nord din Satu Mare, loc în care regizorul a aflat despre tradiţia abonamentelor la teatru pentru morţi, pe care familiile le prelungesc ca o formă de omagiu şi de tandreţe faţă de cei dispăruţi. Referinţele la propria creaţie merg dincolo de citate. De exemplu, umbra lui Kinky ZoOne se simte, nu ca reper strict, ci în sens larg, aceasta fiind prima ars dramatica a lui Afrim, iar Spectatori este tot o ars dramatica ce investighează modalităţi de comunicare între creator şi receptor. Apoi sînt aici referinţe la teme obsedante (identitate de gen, boală) sau la tipologii recognoscibile din arhiva performativă afrimiană (copii, bătrîni, travestiţi, pluşaţi, personaje din cartoons etc). În această zonă apare o altă referinţă: persoane reale ce devin prototip pentru personaje. Afrim le creează acestor oameni, reali şi obişnuiţi, o altă existenţă, luxuriantă şi iluzorie. Este modalitatea lui de a privi şi de a percepe lumea (într-un interviu pe care mi l-a acordat în 2005 pentru Suplimentul de cultură vorbea despre personaje fabuloase din Becleanul natal; pe cît de sigură sînt că acei oameni au existat, pe atît de sigură sînt şi că doza de fabulos îi aparţine lui Afrim, care nu inventa, ci augmenta realitatea). Aici, regizorul încorporează în spectacol persoane din administraţia teatrului timişorean (plasatoarea Aranka) şi din public (spectatoarea în rochie fără spate), personaje în care fuzionează realul cu ficţionalul.
Gusturile artistice afrimiene sînt şi ele reperabile, de la muzică (predominant disco anii ’80) la pictură (balerinele Frida Kahlo animă tabloul pictoriţei mexicane, cu cele două euri, senzual-agresive în spectacol, dansînd şi sărutîndu‑se în faţa unui spectator ce pare a fi pictorul Diego Rivera, soţul Fridei, dar care seamănă şi cu Salvador Allende; în cîteva minute de dans, se condensează întreaga viaţă a Fridei, sexualitatea şi opţiunile politice, ba este timp şi pentru o tuşă ironică la adresa dansului contemporan „foarte minimal“). Există trimiteri la concepte artistice contemporane („actriţa atinge punctul G al artei sale“ – ironie la teoria lui Andry Zholdak cu „actorul-vagin“ şi „regizorul-penis“) sau la premiile UNITER. Pe scurt, spectacolul explorează universul teatral, făcînd conexiuni subtile pentru cunoscători, dar păstrînd şi un nivel de citire accesibil spectatorului obişnuit (pentru care sînt valabile referinţe precum Scufiţa Roşie în luptă cu ursul, parodie la The Revenant). Aglomerarea de simboluri, sensuri şi nonsensuri este o marcă a regizorului.
Construcţia spectacolului are un fond – scene groteşti, autocitări – şi momente de prim-plan, monologuri coşmareşti (femeia în rochie fără spate, care umbla prin cimitire, actriţa care visa că spectatorii o privesc „din profil“, actorul şi abonamentele morţilor). În acest conglomerat performativ, trupa timişoreană funcţionează ca un grup compact, aproape soldăţeşte angajată în viziunea regizorului.
Ceva din candoarea şi vivacitatea folk a picturilor Fridei Kahlo pare a se regăsi în spectacolele kinky ale lui Afrim. Ambele sînt forme de artă inteligente, profund personale, baroce, viu colorate şi populare.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Teatrul "Csiki Gergely"
