Teatrul melancolic al lui Radu Afrim

Punctul orb de Yannis Mavritsakis; regia: Radu Afrim; decor: Adrian Damian; costume: Claudia Castrase. Cu: Ada Simionică, Ioan Coman, Clara Flores, Cristian Popa, Bogdan Farcaş, Mihaela Popa, Karl Baker, Ionuş Vişan, Andrei Ciopec, Gabriela Sandu, Eusebiu Tudoroiu, Răzvan Băltăreţu, Ionuţ Manea. Teatrul „Toma Caragiu“ Ploieşti.

Toţi avem un punct orb. Este un spaţiu mic din ochi care nu poate detecta lumina din cauza lipsei celulelor fotoreceptoare. Creierul este astfel obligat să completeze punctul orb cu imaginile captate din zona înconjurătoare. Textul lui Yannis Mavritsakis metaforizează această realitate fizică la nivel psihologic. În Punctul orb, o femeie îşi pierde soţul şi se afundă în depresie. Ce nu poate Niki („victorie“ în limba greacă) să înţeleagă este de ce a suferit această „pierdere“. În încercarea de a-i da un sens, ea traversează un abis în care experimentează moartea (altora) şi învaţă să accepte „părăsirea“, imaginînd diferite scenarii. Scriitura lui Yannis Mavritsakis se înscrie într-o direcţie contemporană, cu o succesiune de monoloage sau scene în două personaje (scurte şi abrazive) care construiesc o poetică intimistă a traumei văzute din interior, cu un conflict disimulat în lirism. Este o formulă care a invadat dramaturgia, acordată la un anume „egoism“ pe care îl cultivă arta în zilele noastre, cînd devine tot mai personală. Niki găseşte tot timpul explicaţii pentru starea de jumătatepierdută, dar lupta cu realitatea o doboară. Pierderea serviciului, apatia cronică, sexualitatea mecanică (cu un bătrîn aproape vagabond – Ioan Coman – şi un măcelar impetuos şi oarecum idiot – Bogdan Farcaş) şi crima instinctivă o apropie de moarte şi, prin moarte, de dragostea pierdută.

Textul îi vine mănuşă lui Radu Afrim, care face unul dintre spectacolele sale integral melancolice, străbătute de o anxietate grea, aproape palpabilă. În decorul generat de pictura lui Edward Hopper, Nighthawks, materializat de Adrian Damian (şi citat direct pe zidul din fundal care ascunde neştiutul), personajele lui Mavritsakis, reimaginate de Afrim, rătăcesc anevoie prin ceaţă. O ceaţă concretă, rece, viscolită, care îngheaţă sîngele spectatorilor în sală şi confuzează minţile personajelor pe scenă, o ceaţă care face viaţa de netrăit, moartea de nedorit şi imposibil de vieţuit între acestea două. Singurătatea urbană, apăsătoare şi expusă, insuportabilă la Hopper, se conectează cu textul. Regizorul „animă“ pictura lui Hopper, dîndu-i carnalitate.

Afrim îşi construieşte de ani de zile universuri personale. Melancolia este una din direcţiile sale esenţiale, dar simţul exacerbat al ridicolului şi refuzul victimizării pe care regizorul le cultivă constant fac ca el să construiască în jurul melancoliei o arhitectură bogată de semne, stări şi caractere, menită să o ascundă şi să o reliefeze în egală măsură. În­tîmplător sau nu, la Ploieşti, producţiile sale au fost intens bîntuite de melancolie: Plastilina, Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, And Björk of course, Miriam W, Cînd ploaia se va opri. Sînt spectacole construite eminamente pe explorarea afectului şi a psihicului şi pe crearea unui univers extrarealist care se coagulează în jurul acestora. Punctul orb urmează această serie, cu viscolul său ceţos, care trimite, nu chiar involuntar – povestea femeii care vinde şerveţele (Clara Flores, cu forţa ei tragicomică) susţine asta – la Furtuna lui Shakespeare (naufragiul, fraţi despărţiţi, incapacitatea de a detecta realitatea dintre multirealităţi), inclusiv auditiv (o variantă jazzistică a „Riders on the storm“ de la Doors este tema spectacolului, susţinută de un univers sonor neliniştitor). Într-un mod profund afrimian, una din replici dă o definiţie a frumosului: „Există ceva mai frumos decît o femeie în prag de depresie?“ La Afrim, frumuseţea relaţionează întotdeauna cu suferinţa şi viciul, cu alienarea şi violenţa (Niki devine o criminală în serie – Ada Simionică este foarte atentă la potenţarea agresivităţii, jucînd o linişte a violenţei, inhibantă şi înfricoşătoare deopotrivă), balansează pe muchia subţire între estetic şi tragic, descoperită mereu în extreme, nu în zonele de mijloc, călduţe.

Ar fi cîteva elemente care transcend spectacolele regizorului, nu doar pe cele melancolice. În primul rînd, travestitul elegant, în rochie de seară, cîntînd. De data aceasta, rolul i-a revenit lui Cristi Popa, strălucitor în rochia de catifea roşu-sînge cu eşarfă de pene, cîntînd senzual „Riders on the storm“, agresat de un grup de bărbaţi. La Afrim, travestitul se suprapune cu un personaj din text (aici este directorul băncii), îl încorporează, dar este eminamente creaţia regizorului, căruia îi traversează spectacolele, nu numai ca obsesie fantomatică, ci şi ca un mesaj de afirmare a identităţii sexuale. Aici intervine un alt motiv afrimian: două elemente aflate în conflict, fragilul şi agresivul (pot fi grupuri, indivizi sau o formulă mixtă) căci Afrim are nevoie de o catalizare a frumuseţii prin contrapunct, astfel încît dezvoltă o poetică a violenţei, uneori viscerală, alteori subtil sugerată (antologică rămîne scena din Plastilina în care Alin Teglaş mănîncă un castron de carne tocată crudă, o metaforă a violului). Există apoi un al treilea element, pluşaţii: personaje cu măşti imense – capete de animale – cu rol de ego primitiv, frust, onest, dar agresiv al personajelor, revelînd o altfel de vulnerabilitate,  o materializare a pornirilor şi fricilor ascunse (rolul lor în spectacolele kinky – alt tip de univers afrimian, tuşat doar de melancolie – este în zona comicului grotesc). În Punctul orb, pentru prima dată, acest ego animalic apare sub forma unui cîine real, nu al unei măşti. Un cîine-lup însoţeşte două animatoare lascive care dansează pe barul lui Hopper – Damian. Este sterilizată astfel orice urmă de comic, dar este accentuată frumuseţea frustă.

Punctul orb continuă o serie de spectacole de autor, conectate între ele prin­tr‑un anume tip de  scriitură, dar mai ales, prin subordonarea textului unei regii cu personalitate puternică. Afrim explorează (in)voluntar un univers interior care îl bîntuie sistematic: melancolia suferinţei postdramă.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: R. Afrim